Lacrimi și regrete

Personalitate: Rade mai mereu, chiar si de el. Are momente cand este sadic, si are nevoie de prieteni sa il readuca pe picioare. Are o gandire foarte perversa.

Vrea si je

Nume: Darknnes Doll

Varsta: 16 ani

Infatisare: Par scurt in stil tepi, culoare neagra, inaltime de 1,76, 57 de kilograme, ochii rosiatici. Sa aiba o atitudine aroganta si sa nu ii pese de nimanui. Sa ii placa linistea si sa nu ii placa sa vorbeasca pre mult. Mai e si sadic si ii place sa stea in intuneric.

Ziua era pe sfârșite, cerul căpătând nuanțe de oranj și cenușiu, combinate frumos, dând aspectul unei perdele. O fată mergea liniștită pe stradă. Se întorcea de la meditațiile de vioară. Ochii castanii priveau întotdeauna înainte, fiind atentă la maidanezii care îi mai dădeau târcoale, privindo milogi. Părul său lung și drept se mișca o dată cu ea, lovindu-se de spatele fetei din cauza interacțiunii. Cutia vioarei o ținea pe spate, ca pe un rucsac. Era îmbrăcată în niște blugi lungi negrii, largi, un tricou violet-cenușiu și în picioare niște bascheți cenușii. În fiecare zi trebuia să parcurgă pe jos un kilometru ca să ajungă la meditatoarea ei de vioară, domișoara Harendale, ce părea foarte drăguță la prima vedere. Cum spuneam, fata trebuia să parcurgă zilnic aceast traseu. De fiecare dată se oprea la magazinul de la colț, cumpărându-și de acolo un corn cu ciocolată care să-i țină foamea în frâu până să ajungă acasă și să se îndoape cu tot ce găsea bun în frigider. Paradoxal, ea era suplă și firavă, poate prea firavă pentru vârsta ei. După ce ieșise din magazin, desfăcu ambalajul cornului și luă o gură, apoi vru să pornească, însă își auzi numele. Se uită în spate, de unde venea vocea. Nimic. Își întoarce privirea la loc și porni din loc. Nu făcuse nici zece pași că își mai auzi o dată numele. Nu se mai întoarce de această dată. Doar își continuă drumul în ritmul leneș de rutină.

 

Era întuneric. Fata băgă cheile în ușă și dădu să o descuie, când își auzi din nou numele. Era cel puțin a cincizeci-a oară când își auzea numele în doar un kilometru. De această dată se întoarse încrezătoare, dar în fața ochilor văzu negru și căzu secerată în genunchi, apoi fu prinsă de o siluetă masculină misterioasă și dispărură amândoi.

La școală...

În clasă, doi băieți, probabil amici, discutau și glumeau. Era ora 7:58. Unul dintre ei avea părul scurt făcut țepi și ochii roșiatici, iar al doilea avea părul albastru deschis și ochii albastru închis.

-Frate, nici nu știi pe cine am văzut aseară când veneam de la Corewell!spuse primul băiat, prietenului său cel mai bun, cu entuziasm. Am văzut-o pe Keira! De unde să fi plecat la acea oră...?continuă băiatul.

Prietenul său tăcu, încercând să pară interesat. Se sunase. Toți elevii au intrat în bănci și au început ora de matematică. Orele trecură cu greu pentru elevii deloc conștiincioși de șaisprezece și șaptesprezece ani, cărora gândurile le stăteau la hentai-uri.

O fată pleca mereu singură spre casă, dar pe drum i se alătura un amic. Părul său de culoarea ciocolatei, lung până deasupra fustei sale se legăna la fiecare pas făcut de ea. Ochii îi erau acoperiți de o pereche de ochelari negri stil hipster, care totodată susțineau bretonul. Deobicei, în zona școlii se îmbrăca în uniforma școlară – o cămașă albă, un sacou sângeriu, o fustă neagră în pliuri cu o bandă de aceași culoare cu sacoul și niște șosete lungi până deasupra genunchiului, negre. Ca deobicei, aceasta se oprește la colțul străzii, unde își așteaptă amicul. De această dată, se pare, ajunse mai devreme. El era deja acolo. Era înalt, puțin mai înalt decât ea, avea părul albastru deschis, ochii albastru închis, iar la ochiul stâng avea un tatuaj, același pe care fata îl avea la încheietura mâinii stângi. El, ca și ea, se îmbrăca în uniformă – cămașă albă, sacou sângeriu și pantaloni negrii. Poniră amândoi spre casă.

-Ai făcut rost de ce ți-am cerut?întrebă fata cu o voce sumbră, serioasă.

Băiatul fu surprins s-o audă. Deobicei el deschidea conversațiile și nu se sfârșeau niciodată frumos pentru el. Înghiți în sec.

-Da... Am obținut,spuse, fiind serios. Atitudine ce e rar întâlnită la el.

Fata încuviință din cap, mulțumită și melancolică.

-Claudia...șoptise băiatul, ducându-și mâna stângă după cap și scărpinându-și încet ceafa.

-Nu Will, nu ies cu tine în seara asta. Am treabă. În plus, ai făcut ce ți-am cerut cu acel lucru?

-Nu asta vroiam să te întreb...!spuse, ducându-și în fața ei, oprind-o. Vroiam să te întreb de ce îți trebuie atât de mult obiectul. Știi... E destul de drăguț și pun pariu că e pur...

-De parcă nu ai știi...!spuse Claudia, pufnind amuzată. Nu fii prostuț, știi prea bine pentru ce îmi trebuie!

-De fapt, nu știu. Credeam că ți-ai terminat experimentele.

-Nu am făcut-o.

Liniștea se așeză între ei. Fata îi răspundea tot timpul calm și autoritar, de parcă ar fi fost șefa lui. Într-adevăr, băiatul simțea, probabil, ceva mai mult decât o relație de amiciție. William – Will, cum îi spune ea – îi privea chipul parcă uimit de determinarea fetei. Claudia îl privea ca deobicei, ca pe un amic, ca pe un coleg de muncă, ca pe un... frate. Cei doi erau foarte apropiați și, deși William își dezvăluise în fața ei sentimentele încă din clasele primare, ei au continuat să fie cei mai buni prieteni. Acum, în clasa a unsprezecea se pot mândri cu o legătură de oțel. Dar oare ce îi leagă cu adevărat? Oare despre ce obiect vorbeau cei doi?

 

Domnișoara Sara Harendale își aștepta eleva. Trecură exact două luni de când fata nu mai venea la cursurile de vioară și nu ar fi dat vreun semn de viață.

 

-Țintește.spuse ferm șatena celeilalte feete ce părea ostatică.

Fata cu părul castaniu ținea în mână un pistol și, supunându-se ordinului fetei cu păr ciocolatiu, ținti o cană, temurând.

-Trage.spuse la fel de ferm și serios fata cu păr ciocolatiu.

Cealaltă trase. Glonțul lovi cana din care ceaiul răcit țâșnise și se împăștie pe parchet și pe pereți. „Stăpâna” o mângâie pe cap ca semn de laudă. Scoase o pară dintr-un buzunar și i-o dădu.

-Mâine ne antrennăm să folosim un cuțit.spuse ciocolatia, luându-i brutal pistolul din mână, apoi plecă lăsând-o singură pe castanie. Fata se așeză sprijinită de un perete și se cufundă în gânduri. Ce făcuse să merite asta? Să învețe să ucidă și să fie ținută ostatecă. Vioara sa – Stradivarius – era aruncată într-un colț, străpunsă de arcuș și ruptă, cât să nu se poată cânta la ea.

Ușa era încuiată, iar în acea cameră nu era nici o fereastră.

 

-Cât timp ai de gând să o mai ții închisă? Vreau să o văd!o întrerupse un băiat – care avea părul arămiu - de la colțul coridorului pe ciocolatie.

Stătea sprijinit de perete, cu picioarele încrucișate și cu mâinile în buzunar.

-Taci.spuse fata simplu, trecând pe lângă el și îndepărtându-se.

 

 

Dimineața următoare...

-Will, de ce nu mi-ai răspuns aseară?!îl întrebă aproape furioasă, Claudia, sprijinindu-se cu o mână de banca lui.

-Am avut treabă cu... cineva.spuse el enigmatic.

-Cu cine?!întrebă fata poruncitor, nedânduși seama cât de geloasă părea.

-O fată, bine?!spuse William amuzat de gelozia amicei sale.

-Cine?repetă Claudia nerăbdătoare, parcă fierbând.

-Nu e treaba ta.

-Ba e!

-De când?

Claudia tăcu. Avea dreptate, nu era treaba ei. Dar atunci de ce reacționa așa? De ce nu putea doar să se bucure de fericirea lui? Dar el era fericit?

William se ridică și o îmbrățișă.

-Stai liniștită, nu am fost cu nimeni.spuse începând să râdă blând. Doar am participat la „Sfânta cină în familie”. Știi doar cât de strictă poate fii mama...

Claudia respiră ușurată, dar totuși simțea că obbrajii i se înroșesc.

-Știi...șopti Claudia.

Se sună, iar cei doi fură nevoiți să se despartă și să se întoarcă în bănci.

 

După ore...

Clasa era goală, doar o elevă cu părul lung de culoarea abanosului stătea în banca ei, cântând la vioară. Acordurile vioarei erau ușoare. Se pare că domnișoarei Harendale îi plăcea cum se auzea sunetul viorii în sala de clasă. Ușa se crăpă. Cineva era în spatele ușii și o privea pe Sara cântând. Zâmbi sadic, apoi intră în sala de clasă, făcând-o pe Sara să tresare și să greșească nota. Băiatul ce tocmai intrase își ținea mâinile în buzunar și privea în jos, bretonul atârnând îi acoperea ochii. Zâmbea sinistru. Se apropie de fată, ridicându-și privirea tot mai mult. Sara nu stă pe loc. Se tot ndepărta de el, mergând cu spatele. Enigmaticul musafir o prinse de încheietura mâinii stângi și o trase aproape de el.

-Hey, chiar așa urât sunt?spuse Doll, râzând.

Chiar o speriase pe fată. Aceasta se retrage și îi dă o palmă zdravănă.

-Să nu mai faci asta sau...

-Sau îmi dăruiești o noapte alături de tine?întrebă punându-și o mână pe talia ei.

Fata îi mai dădu o palmă, și mai puternică de această dată, pe celălalt obraz.

-Pleacă!

-Dar nu e clasa ta. Sau e?

-Doar... Pleacă!țipă Sara, gata să-i bage arcușul vioarei pe gât.