Naruto Fan-Club Romania
Bine ai venit!
Sperăm să te distrezi pe forumul nostru.

Sfat: Pentru a avea acces la toate informațile forumului si pentru a face parte din comunitatea noastră, te rugăm sa te înregistrezi.

Naruto Fan-Club Romania

Un forum tematic Naruto dedicat experienţei unice de a deveni un ninja!
 
PortalAcasaCautareConectareInregistrare
Boruto episodul 154 îl puteți găsi AICI

 

 Grăind cu pescărușii

In jos 
AutorMesaj
[All]Symphony
Kaigai
Kaigai
[All]Symphony

Ryo : 0
Likes : 11

Grăind cu pescărușii Empty
MesajSubiect: Grăind cu pescărușii   Grăind cu pescărușii Icon_minitimeVin Feb 13 2015, 19:13

Grăind cu pescărușii

 Cerul vuia precum cumplita mecanica a haosului primordial, iar în zări vlăguite se prelingea aerul tăios, iernatic, ce impunea materiei o defensiune a capacităților ancestrale de primblare prin disordinea adaptării parazitare. Fără de oprire fulguia ca rapiditatea stimulilor accelerați de pericol, mai ales și în cugetarea ipohondră a pianistului: o vrere rece, ce-l sleia de puteri, ca o stavilă ce-și regenerează hachițele precum sferica procesiune de existență ca servilism temeinic. El îmbla prin vestibulul înnoptat, unde solitudinea  și răcoarea întovărășeau speranța precum o umbră plumbuită de pierderi glorioase. O întoarcere spre acele vremuri trecute și fără de prihana căderii să-i fi grăit în sonoritatea mută a eului încătușat în tărâmul intrinsec, iar corăbiile ar fi dănțuit pre vecinice albăstruie coline; doar valuri nonșalante - ce durere. 
 - Să ție astă suferință etern spre neputință, nu voi să ies din cerc. Echo, prietnic drag, fost-am împărat. Cum luna scoboară încetișor, s-a dus al meu nume. Glăsuia cu-o enormă tristeță pianistul ca un poet fără de rime, ca un matematician lipsit de logic, or ca-un filozof fără de rațiune sau, un artist înstrăinat clavirului cu degete lucioase precum marmura.  
 În acel moment o umbră moale se răpezi asupra podelei, scenă de teatru al obositelor personagii care vin de nicăieri și merg spre nicăieri. 
 - Ca alte dăți te pierzi în altă persoană, pianist afurisit. Ipohondria paroxistică te distruge treptat, iar tu îți lași pradă conștiința răului. O trădezi naiv și crezi că dobândești acea "harmony wolno" pre care o repeți ca într-un delirium, deși conștii că este o fantasmagorie. 
   Tânăra aurită ce împodobea noaptea ca o eclatantă și generoasă lucoare, rupse tăcerea, nesocotindu-i ideațiunile absconse ale deșartei ființe. Luna tivită cu pene argintii ca de cridă luneca precum somnul cetitor pe planșeta visului iernii singuratice și pre fereștile gigantice ale camerei meșteșugi o fantasmă albicioasă, orbitoare - imaginea goliciunii omului. Cu mișcări stângace se primbla al haoticului netăgăduit pianist rătăcit din pricina nălucirilor. O espresie de visare îi zugruma acea seriozitate de farmec distinct ce consista în stingherele lui capricii de a reda partituri exacte. Minorean fiind, tânăra domniță-l întovărășea mai mereu spre concursurile monotone ale talentului coprins de voluptatea culminațiilor. "Orlogiu perfect", "subjugat latent al partiturii", sau "prinț mecanic al caosului" s-auzea șușotind înainte de începutul măestriei sale.   Nimene nu-l iubea, dară pe nimene nu mai vedea junele, funcționând precum o mașinărie spre osânda vecinică de-a scârțâi-n durerea perfecțiunii. Gurele fără simțământ nu-l făcuseră dendâi să observe vaierul unor advocatus diaboli și nici să petreacă-n lumea înmiită a naturii, hotărâri falnice de invențiuni, căci el avea-un singur scop, o dorință nemaisimțită de creațiune, asemeni simțirii ticluitorului sunetelor vânăte. 
 - Străin de tine-s, Cliherete, doar știi. Naturalețea este-un artificiu ce se învârtejește cu minciuna și ele două podoabe coexistă-n tine, înțelegi ? 
 - Copil umil, către țărmuri de neliniște de îndrepți. S-auzi aste cuvinte otrăvitoare de la o persoană dragă ție, inimică inima ți-ar deveni pe întâmplare. Zise cu-o voce matură, stăpână pe sine, ațintind privirea muzicantului-n semiîntunericul camerei. 
 Acesta s-așeză extenuat pe-un scaun ca un tron de piatră, de-a lumi complexiune contrară armoniei. 
 - Eu voi să beau voluptatea-n sihăstria artei, căci ucid ades cu mintea și-s un apostat ce pre bonsaiul durerii se cutremură. Oh! zeu înțelept, de-ai exista, mă nimicește ! Iară tu, ca un Orion orb mi-ai șopti vremelnice mândrii, când rumpe din mine ca din marionete, nocti - ce e mai rău.  
 Tânărul avea o vagă sticlire pe iris, de-o strălucire oțelită, cum sar scântei din luna ce curge peste cenușiul iernii, așa el se incleștă într-o uitătură tenebroasă, precum-un infernal spirit căzut. 
 Cu pricină neagră acum zăvorâtă în mintea claviristului tânăr, spuse: 
   - Cu tine nu se mai poate vorbi. Îndeajuns de sărac la minte-ai ajuns, încât te voi părăsi ! 
 Ș-atunci, cu pași hotărâți trânti cu întristare, muza nemuririi-o ultimă credință-n spiritul haotic în aste momente zbuciumate. 
 Pianistul rămase scurtă vreme înțepenit în imaginarul tron pietrificat gândind la alte vremuri. Parecă a sa înființare grăia în buchii felurite, dar nu ca cele din timpul său. Se gândea la trecuturi semețe, la cununi cu laur, și lumea aceasta îl strângea grav într-o înfierbântată ură, ca și cum l-ar respinge. Dară, și el se simțea înstrăinat. Trecând prin lume ca un luceafăr, nezărind gustul iubirii, nici nu l-a împrumutat. Devenise o mașinărie stricată, a cărei programare utilă fusese ștearsă.  Cu pași molatici se rădică încet precum un istovit împărat, privind cu spirit rece din somnul rațiunii zarea noptoasă, încuviințând cu regret că o Aurora l-a trădat, dar, oare din neștire ? Plecă tânărul pianist spre camera ce găzduia un labirint de intenții diverse acestui sentiment, acolo unde se afla prezumtivul prieten. Uitit cutreiera holuri răcoroase ce ar fi alungat orice ființă plină de speranță, dar pe el îl liniștea această rece și luminândă iarnă cu ghețoasa ei stăpânire. "Polar și întunecat mai ești Thanatos, dar mi-e nu mi te arăți." Cugetă el vremelnice răstimpuri. Ajunse vertiginos și aruncă-a neștiință cu privirea asupra pianului solitar, prăfuit, cu clapele lui albe precum cercurile edenice ale îngerilor, cu colțuri șlefuite uniform, cloroformat de liniștea nepătrunsului alb inserat cu dalb colb. "Dacă nu cunoști disperarea nu poți gusta cea numită speranța. "Doreau cerul senin și furtuna să cocheteze, căci e seducător."O vargă stelară scrijelea aerul strivit de o ceață deasă. Tânărul își așternu trupul comod pe taburet și încerca un Saëns ad libitum, dar toate drumurile îl îndemnau spre diabolica perfecțiune. După câteva minute interpretarea se frânse într-o dezordine totală, mediocritate. El nu putea crea, nu mai putea nici susține robotica actorie. 
 - Naltă și palidă este statua artei de a clădi, dar nu o pot zări, ce suferință. Emoțiunea cea violetă, superbie a dimineții răcoare, a existenței monadă, n-o pot atinge - un asasin cu favori inutili ai lumii mă poți chema, realitate în care joc.  
 O stare stranie simțea el în trup, iar silabele zburau dezordonat. Partitura din fața sa îl dezola, iar o teamă îl schingiua când zărea notele ce dispăreau. Dară, nu problema creației îl întovărășea, ci însăși neputința de a mai interpreta. El nicidecum nu mai auzea notele, nu le mai vedea, nu le mai simțea. Sistemul spiritual decăzuse precum atingerea înfuriată a destinului ce cere echilibru. Întreaga peisagistică fu rotunjită de un trup epuizat pe marmura de gheață metalică. 
Vizionara a lumi desertaciune ce scruta spiritul decadentei si ranjeste ori de cate ori, p-ci pe colea, se distanteaza aceste slabite fiinte de Cutreierator, Cliherete intra pe parti de aer ca scari ceresti in incapere. Un zambet dulce strain de aceste lumi sustineau suvitele liliachii cu nuante de rodonit ce se imbinau subtil cu fruntea alba de portelan, acoperita de-un breton auriu. Ea il imbratisa pe pianist ca o ultima suflare in sfarsitul ce da ghes eternitatii ciclice. Forma umana, pesemne, nu se prefacea precum in anterioara discutie, ci ochii din care tasneau lumine albastruie si violet tradau o vadita aspiratiune spre predominarea acestei vieti pierdute-n bezna. 
 Vizionară a lumii deșertăciune, ce scrută spiritul decadenței și rânjește ori de câte ori, p-ci pe colea, se distanțează aceste slăbite ființe de Cutreierator, Cliherete intră pe părți de aer ca scări cerești în încăpere. Un zâmbet dulce străin de aceste lumi susțineau șuvițele liliachii cu nuanțe de rodonit ce se îmbinau subtil cu fruntea albă de porțelan, acoperită de-un breton auriu. Ea îl îmbrățișă pe pianist ca o ultima suflare în sfârșitul ce da ghes eternității ciclice. Forma umană, pesemne, nu se prefăcea precum în anterioara discuție, ci ochii din care țâșneau lumine albăstruie și violet trădau o vădită aspirațiune spre predominarea acestei vieți pierdute-n beznă. Scânteierea sincopată de spectru superior, sub formă de lucire-a armonioasei feminități, ingenuă izbândă a creatorului, țintise numaidecât tristele poveri ale pianistului, mărindu-le. 
 Pianistului i se înfățoșă-n visul pieirii sale ca un chip blond, cu toate cele caracteristici ale frumuseții, identică unui spirit purtător de garoafă ce-l cutremurau din tronul său de piatră împărătesc. "Ce influință sălbatecă-mi îndemni spre necaz, pacinică blândeță !" Ea tăcu, zâmbind trecându-i ochiul roș și bolnav, cerul rumenit de suferinți, al omului prin esențe drăcești. O pasăre iscălea bura senină, aducând în ciocul ei Notele iubite de tânăr și toate i le da lui. Ca un ansamblu luară naștere cei doi coloși. El consimți să primească acea piatră galben-roșiatică, ultimul dar al solului, scăldându-se în cercuri pluricromice, căci la capătul tunelului plin de nenorociri se zărea o lumină care îi înmâna o nelămurită poftă, o soluționare a incredulelor sale opreliști. Căci timpul nu e decât o fărâmă, suspendat în univers și, cine știe, poate-i doar invazia poverilor minții, se trezi dânsul buimăcit de toate cele petrecute, singur împreună cu pianul. O zi și adevărata sa realitate va fi revelată de această transformare. 
 De-acum somnoroșia spiritului creator nu-i mai apărea ca o vagă disperare a înfăptuirilor pe care trebuia să le arate pentru a exista ca un simplu scop prin el însuși, prin ură, acel mecanism trecut. El, de îndată se îndreptă spre-o nouă competiție ce va reprezenta pilonul din castelul geniului creșterii lui falnice, care va avea loc peste câteva zile. Acest răstimp îl folosi pentru a o căuta pe acea supărătoare domniță care i-a dăruit diamantine emanațiuni de rescriere a nesățioaselor și ignobilelor creații refăcute după un protocol fix, robotica întovărășire a lumii de către om.  Zilele zburară ca o adiere cântată de Eol și, iată, pianistul îngădui fețelor false să recepteze o minunăție care sigur le va anihila impuritatea dobândită odată cu participarea în societate. Văzându-l, parecă în spatele său se afla un Titan imens ce rânjește în fața slăbiciunii, o planetă ce ascundea-un litost tăcut. El s-așeză ușor și sigur pe sine. Piesa pe care o interpreta era Liszt - Rapsodia Ungară 2. Prima notă și o dulceață infernală se extinse de-a lungul amfiteatrului, ca o suflare dusă de-un sol ceresc, o impresiune ce ghida spre evi glorioși, care secătuia orice pâlpâire de imaginațiune, iar desfătarea cutreiera de-atuncea - începutului măririi-, o dureroasă înmiresmată licoare a aerului nins cu dalb suflu. Apoi, o voiciune nestăpânita, nestăvilită de raționalitatea mândrie, animate corpuri de vervă pacinică a unei coborâri allegro într-un tunel ce se fărâmița în fluturi albaștrii sticloși, cari zboară sincronic spre o colonadă de steclă policromică și plesnește-n flori din grădina paradisului. Ca și cum notele erau potrivite de un geometru și iscusit în matematici, de o demoniacă inspirațiune. Tempo-ul creștea ori de câte ori ascultătorii schițau o lucire. Pianistul plăcea gloatei, ei nu-l mai recunoșteau pe cel din urmă, trecut și prăfuit, transformând această interpretare, nu în cea ce aparține lui Franz, ci chiar lui. El se regăsea în mișcarea lentă a degetelor osoase, iar viziuni cerești îi cutreierau privirea, linii ce reprezentau notele, adevărata "harmony wolno".  El nu mai era un pianist, ci un împărat vestit, orice mișcare era aclamată de vulg, orice crea era dumnezeiesc. Pianistul pricepea altă limbă și parecă acum recunoaștea prin sunete o atmosferă arhaică, îndepărtată. Cunoașterea, înțelepciunea și puterea se închinau conducătorului suprem. Săvârși mândru o plecăciune, dar, cu toate acestea, pianistul simți un junghi dureros în piept. Întâlnind privirile celorlalți zări cinism și dispreț cât cuprinde. Aceștia râdeau și îi luau în derâdere interpretarea, totul rezumându-se doar la mediocru sau banal. Realitățile sale se intersectau într-o funestă viziune. "Spre tăcute disperări, luna apare încetișor, dară, nu-i speranța cea deșartă - numai-un punct - solid, de ceară. " Îi trena-un cânt în minte. Părăsi scena și clădirea dezordonat, în pripă. Afară, Cliherete îl așteptă zâmbind. "Te-n trebi de schimb ? El există, însă ușurătatea n-a fost pierdută, -ntr-u slăbiciune, vină. Ah, cred că ai fost ales câștigător."  
 Iarna își continua mendrele andante, neaua prinsese ghes și își intensifica stăpânirea. Pre ceața și răcoarea care împrejmuia lumile, s-așternu tăcere, tăcere.
Sus In jos
 
Grăind cu pescărușii
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Naruto Fan-Club Romania  :: Fan Zone :: Fan Fiction :: Fic-uri Complete-
Mergi direct la: