Naruto Fan-Club Romania
Bine ai venit!
Sperăm să te distrezi pe forumul nostru.

Sfat: Pentru a avea acces la toate informațile forumului si pentru a face parte din comunitatea noastră, te rugăm sa te înregistrezi.

Naruto Fan-Club Romania

Un forum tematic Naruto dedicat experienţei unice de a deveni un ninja!
 
PortalAcasaCautareConectareInregistrare
Boruto episodul 154 îl puteți găsi AICI

 

 Eu și cu mine

In jos 
AutorMesaj
Nekirus
Kaigai
Kaigai
Nekirus

Ryo : 3
Likes : 20

Eu și cu mine Empty
MesajSubiect: Eu și cu mine   Eu și cu mine Icon_minitimeDum Apr 12 2015, 14:00

Bună bună! Sunt Nekirus. Voi mă știți ca tipul cu scenariile care dă comm-uri răutăcioase pe la fanfiction. Până acum nimeni nu m-a văzut scriind altceva decât scenarii așa că nu prea a putut nimeni să-mi reproșeze prea multe pentru că nu se pricepeau. Acum vă aduc și o mică proză scrisă de mine cam acum un an. Sper să vă placă.

                                        Eu și cu mine!

                                              ***
                                                      Prolog
             Întuneric, mult întuneric, ăsta este singurul lucru pe care pot să îl spun despre locul în care mă aflu. Dacă mă gândesc mai bine, ce este acest loc? Și de ce fug, sau mai bine spus de cine fug? O țin în ritmul ăsta de câteva minute și totuși nimeni nu mă urmărește. Dar, dacă nimeni nu mă urmărește, de ce am senzația că parcă cineva este pe cale să mă prindă din urmă? Oare fug de mine? Sau fug de el? Picioarele încep să-mi amorțească din ce în ce mai tare în timp ce pătrund în întunericul acesta rece. Nu pot renunța acum, încă nu e prea târziu, pot să-l opresc din a prelua controlul. Văd o lumină, oare aceasta să fie sfârșitul sau începutul drumului? Pe măsură ce mă apropii de această lumină capul  începe să mă doară. Cad în genunchi și toate aceste amintiri teribile încep să mă consume. Sunt atât de reale, de parcă le-aș trăi încă o dată, simt cum iau bucată cu bucată din mine și mă pierd. Încep să uit cine sunt, nu vreau să uit cine sunt! Stai așa! Poate că am uitat deja. Totuși, cine naiba sunt eu?

Capitolul 1


Fără să îmi dau seama, mă trezesc la mine în pat. Totul a fost un vis, un coșmar. Oare a câta oara am același coșmar îngrozitor luna asta? Nu mai știu, am pierdut șirul pe la doișpe. Este ca atunci. El vrea controlul, iar eu refuz să îl dau. Dacă cedez, am să mă întorc acolo. Nu vreau să mă mai întorc acolo. Locul acela mizer și plin de nebuni care nu fac altceva toată ziua decât să țipe și să fugă de colo, colo. Dacă ar exista o definiție a iadului, acel loc ar fi exemplul perfect. Așa e, trebuie să rezist, eu sunt Henry Mikaleson și nimeni altcineva. Am 34 de ani, nu? Ce prostesc! De ce mă întreb singur câți ani am? Este irelevant. Mereu m-am întrebat de ce ne măsurăm vârsta. Ce contează? Simt oricum că am trăit prea multe pentru vârsta mea. Trebuie să mă ridic, nu mai pot sta în pat. Dau plapuma la o parte și mă ridic din pat. Îmi pun picioarele în papucii mei calzi și conforabili de casă, după care îmi croiesc drum prin camera întunecată. Nu văd nimic, dar asta nu e o problemă pentru mine, deja cunosc această cameră de parcă ar fi propiul meu buzunar. Știu fiecare firicel de praf unde își are locul. Ies din cameră, trec prin hol și ajung în bucătărie. Aprind becul, dar îl sting imediat ce văd mizeria și dezastrul pe care le-am lăsat în bucătarie. Vasele sunt nespălate, ambalajele de la mâncare sunt peste tot, iar pe jos este ceva ce eu cred că e lapte stricat, în care mai fac baie câtiva gândaci. Mă duc țintă la frigider, trebuie să mănânc ceva ca să îmi revin, stomacul meu strigă după ajutor. Deschid nenorocitul ăla de frigider doar ca să constat că abia mai am ceva în el. O amărâtă de pâine, două ouă și o pizza pe jumătate mâncată. De ce naiba țin pâinea în frigider? Încă nu știu, dar îmi e prea lene să o scot de acolo. Îmi iau o felie de pizza și închid frigiderul. Încep să o mănânc, dar parcă nu simt nici un gust. E normal? Sau poate că deja papilele mele gustative s-au obișnuit cu pizza și nu mai simt nimic. Nu mai contează acum. Ah! Durerea de cap revine și un sunet strident pompează prin urechile mele. Mă prăbușesc pe jos și nu realizez ce se întâmpla cu mine. Încep să râd. De ce râd? Nu vreau să râd. Ăsta nu e râsul meu, e un râs sadic și trist. Sigur eu sunt cel care râde? Poate că nu sunt eu. Ah, ce enervant e! De ce fac asta? De ce? 

             Mă doare capul, îl simt de parcă aș fi mahmur. Ceea ce e imposibil pentru că nu beau și niciodată nu o să beau. Deschid ochii și constat că e dimineată. O rază minusculă de lumină trece prin jaluzelele de la geam și îmi aterizează fix pe frunte. Cum am ajuns înapoi în pat? Ce s-a întâmplat aseară? A fost totul un vis oare? Mă uit în jur și văd toată camera devastată. Cutremur știu sigur că nu a fost. Acum nu mai am nici un dubiu. El a fost, a fost el. S-a întors.


Ultima editare efectuata de catre Nekirus in Lun Apr 13 2015, 23:26, editata de 2 ori
Sus In jos
Nekirus
Kaigai
Kaigai
Nekirus

Ryo : 3
Likes : 20

Eu și cu mine Empty
MesajSubiect: Re: Eu și cu mine   Eu și cu mine Icon_minitimeLun Apr 13 2015, 20:59

Capitolul 2!

Drumul ăsta, drumul ăsta este de-a dreptul insuportabil. Soarele puternic care îmi bate în ochi și nu mă lasă să văd la mai puțin de doi metri în fața mea, zgomotul mașinilor ce trec pe lângă mine, chiar și vântul ce adie ușor este enervant. Toate străzile și tot orașul sunt la fel. O bucată demonică de beton unde se adună oameni ca într-un mușuroi. Mereu mi-a plăcut ideea de a locui la țară. Acolo măcar e liniște, oamenii sunt cu toții foarte deschiși și primitori, ca să nu mai spun că aș putea să trăiesc lejer doar din agricultură. N-aș mai fi nevoit să mă plimb prin tot stupul ăsta plin de albine gata să mă înțepe numit oraș ca să-mi caut un loc de muncă. De zece luni, de când am ajuns înapoi acasă, umblu în fiecare zi ca să caut un loc în care să lucrez și nimic. Criza parcă se simte mai puternic aici în New York decât oriunde altundeva în lume. Sau, poate e vina mea? Să fie oare din cauza acelui loc? E atât de greu ca oamenii să înțeleagă că m-am vindecat? Mă rog, asta credeam până aseară.  Încă nu știu ce s-a petrecut, dar sunt aproape sigur că a fost vina lui. Dar de ce se arată acum? După atâția ani, de ce acum?  Gândurile se năpustesc asupra mea. Sunt prea multe întrebări și prea puține răspunsuri. Stai așa! Mi-am bătut atât de mult capul cu ce s-a petrecut noapte trecută încât nici nu am realizat că trecusem pe lângă stația de autobuz. Mă întorc repede câtiva metri până în stație. Același stație ca de obicei, mică, urâtă, jegoasă și un inscripția: ”Reptilienii o să ne mănânce pe toți!”. Lângă mine mai este o bătrână. Nu înțeleg ce caută într-o stație de autobus când moartea o caută pe acasă. Dar nu ea este cea de care îmi fac griji, ci fata de lângă ea. O tânară cam de douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani, nu mai mult. Cu părul negru, lung și întins. Poartă haine destul de formale, sigur lucrează undeva în vreun birou. Mă privește fix, de parcă se uită prin mine. Ce vrea oare? Nu e normal așa ceva. Dacă eram un bărbat mai arătos, înțelegeam, dar așa? Ea este o femeie frumoasă. Eu nu sunt nici frumos, n-am nici bani și nici nu sufăr de vreo boală incurabilă în urma căreia să mai am doar câteva zile de trăit. Nu-mi pot explica privirea ei insistentă. Observ că se apropie încet. Ce mă fac? Sper să treacă pe lângă mine și să mă ignore. Dar dacă pornește o conversație? Ce spun? Sigur o să par un nătărău în fața ei dacă încep să vorbesc. Uite-o că e lângă mine.
-Ce număr aștepți, mă întreabă liniștită.
Număr? Ce număr vrea să știe? Tensiunea mi se urcă ușor la cap. Răspunde-i, idiotule!
-Ce autobuz aștepți? Mă înțelegi?...Ești surdo-mut cumva, întreabă din nou.
Am ajuns să o fac să creadă că-s surdo-mut. Perfect! Trebuie să spun ceva.
-Eu, nu, nu, nu. 124B.
-Eu 76. Scuze că m-am holbat atât de mult la tine, dar pari foarte supărat și derutat. Ești ok?
Dacă sunt ok? Femeia asta are tupeu, nu glumă. Cum să întrebi așa ceva un străin pe care îl vezi pe stradă. Suntem în New York, orașul în care unul din trei oameni vor să se sinucidă. 
-Nu, sunt bine. Îi răspund timid.
Acum ce? Mă fixează și mai tare cu privirea. Femeia asta e mai nebună ca și mine.
-Minți. Știu că minți. Am avut și eu un frate care era depresiv și pot să recunosc de la o poștă oamenii ca el.
Uite că am aflat de unde și grija ei subită față de mine.
-Cum adică ai avut? 
De ce am întrebat-o asta? Este clar că s-a sinucis. Doar o să învârt mai tare cuțitul în rană. Mai bine tăceam din gură și nu o băgam în seamă.
-Îmi pare rău dar îmi este cam greu să vorbesc despre asta.
-Scuze.
Cu acest scuze sper că am terminat. Te rog întoarce-te și lasă-mă în pace!
-Nu, nu. Eu sunt cea care ar trebui să-și ceară scuze pentru că te-am abordat așa din senin. Ce fel de om ar face asta? Probabil crezi că sunt nebună...
-Nu...
-Adevărul este că am o simpatie față de oamenii ca și tine.
Văd cum buzele încep să i se miște din ce în ce mai tare, dar sunt prea emoționat ca să mai aud ce vorbește. Ochii ăia, ochii ăia care se uită la mine de parcă ar vrea să iasă din orbitele ei oculare și să-mi tragă una.! Ochii ăia, sunt așa de frumoși! De ce am zis asta? Ce-i cu mine? Trebuie să evadez din discuția asta.
-Numele meu este Jessica. Tu ești? 
Vrea să facem cunoștină? Dar de ce? Poartă-te normal. Uite că îmi întinde mână. Nu trebuie să o las să stea cu ea în aer și să aștepte. Întind și eu repede mână și îi spun numele meu.
-Henry Mikaelson.
-Ascultă Henry, orice ar fi să știi că viața ta este importantă și frumoasă. Nu trebuie să te lași învis de tristețe și gândurile negre. Scuze încă o dată pentru că te-am deranjat...
-Nu...Adevărul este că îmi tot caut un loc de muncă de câteva luni și nu găsesc. Ăsta e motivul pentru care sunt deprimat, ai avut dreptate.
De ce am spus una ca asta? Era pe cale să încheie conversația și să plece. Iar eu...Prostul de mine! De ce i-am spus așa ceva? Acum parcă se uită și mai pătrunzător la mine. De ce zâmbește așa? Observ că își bagă mâna în geantă ca să scoată ceva. Ce mai vrea femeia asta de la mine până la urmă?
-Mă gândeam eu că ar putea fi un lucru ca și ăsta. Poftim. Spune Jessica și îmi întinde o foaie.
Ce vrea să reprezinte această bucată de hârtie? Mă uit mai atent peste ea și constat că este un anunț din partea unei bănci care caută noi angajați. Asta ar putea să fie perfect! Am mai lucrat într-o bancă. Știu cum merge treaba pe acolo. Totuși, am mai încercat la multe altele înainte și nimeni nu a vrut să mă angajeze. Îmi ridic privirea de la foaie și o privesc pe Jessica. Cred că asta este prima oară când mă uit și eu direct în ochii ei. Nu știu ce să spun.
-Da, știu. Pare ciudat să îți dau asta, dar banca la care sunt angajată caută noi gestionari. Dacă ai studii în domeniul acesta ai putea să încerci. Poate o să te angajeze. Se organizează un interviu mâine de la ora zece la sediul central.
Explicații peste explicații, nu-i mai tace gura femii ăsteia. Este ciudată rău! Pe lângă că m-a oprit pe mine, un străin oarecare într-o stație de autobus să mă întrebe de ce sunt deprimat, acum mă cheamă la un interviu pentru un post la bancă, asta fără să știe măcar ce studii am.
-Pari un om foarte inteligent, sunt sigur că ai studiile necesare.
Femeia asta mă cunoaște atât de bine. Cum naiba a reușit să își dea seamă de atâtea lucruri despre mine doar privindu-mă?
-Adevărul este că am terminat o facultate în domeniul ăsta.
-Serios? Păi atunci este perfect. Deci, ne vedem mâine de la 10 la interviu?
-Cred că da.
Chiar în timp ce începeam să spargem gheața și să vorbim mai multe, autobusul cu numărul 76 se arată de după colț și ne întrerupe brutal conversația. Acesta se oprește chiar în fața noastră.
-Presupun că o să mai vorbim. Sper ca de mâine să fim colegi de lucru. Îmi spune, în timp ce urcă în autobus.
Nici nu am apucat să ne salutăm. Totul a fost atât de brusc încât am nevoie de câteva secunde de gândire ca să realizez ce s-a întâmplat. Jessica, ce femeie neobișnuită! Din nu știu ce motiv îmi place firea ei, îmi cam place tot la ea dacă mă gândesc mai bine. Poate pentru că este atât de diferită de mine. Nu cunosc absolut deloc personalele ca ea. Mereu am preferat să stau departe de ele, până acum. În cazul ei parca acest necunoscut mă atrage, mă face să vreau să...Uite că apare și autobusul meu. E timpul să plec acasă, a fost o zi lungă.
În sfârșit am reușit să cobor de pe autobusul acela împuțit. Călătoria asta parca nu vrea să se mai termine odată. Tot ceea ce îmi doresc este să ajung acasă, să mă întind în patul meu moale și să dorm. Atât! Nu cer mult. Nu mai vreau loc de muncă, nu mai vreau liniște în viața mea. Vreau să dorm! Ajung în fața blocului unde stau. Văd în fața intrarii două mașini de poliție cu girofarurile pornite și multă lume adunată în jurul lor. Mă duc repede să aflu ce se petrece. Chiar în centrul masei de oameni, stau doi polițiști care din câte văd eu iau o declarație de la niște martori. 
-Henry! Henry! Se aude o voce din spatele meu.
Mă întorc și îl văd pe Domnul Signer, singurul dintre vecinii mei cu care mai vorbesc. Mereu a fost amabil cu mine și m-a ajutat la nevoie. Ca și mine, el trăiește singur. Soția lui a murit acum doi ani. Este imposibil să nu-l recunoști. Chelia lui reflectă lumina de la cincizeci de metri, iar puloverele charaghioase pe care le poartă nu pot fi confundate. Îl văd destul de agitat. Oare ce s-a întâmplat?
-Henry! Bine că ești aici. S-a întâmplat o tragedie...
Tragedie? Ce mama naibii? Sper că nu este grav.
-Liniștiți-vă domnule Signer! Spuneți-mi ce s-a petrecut? Îi spun eu încercând să-l liniștesc.
-Domnul Manners, administratorul blocului a fost găsit mort în apartamentul lui. Poliția spune că a fost un macel curat. Capul și membrele îi erau tăiate, deci nici vorbă de sinucidere. Cineva l-a ucis, Henry. Îmi relatează domnul Signer.
Domnul Manners e mort? Administratorul nostru? Tipul era un moș tâfnos și gălăgios pe care nu l-am plăcut niciodată. Dar acum chiar îmi pare rău pentru el. Sunt șocat! Dar cred că crimele de genul sunt ceva firesc pentru un oraș ca și New York-ul.
-Și nu se știe cine a fost criminalul? Întreb eu.
-Nu. Poliția a mai spus că oricine a fost trebuie să fie un profesionist. Nu a lăsat nici măcar o urma. Nici o amprentă, nici nimic.
Asta este bună. Fără amprente? Cum este posibil? Dacă mă gândesc mai bine chiar aseară m-am întâlnit cu domnul Manners în casa scării. Ca de obicei îmi reproșa faptul că nu i-am adus banii pentru întreținere. Mereu aveam discuța asta și mă enerva la culme. Enervat? Stai!...Ah! Durerea de cap! Aminitirile! Ce sunt aceste imagini ce-mi inuntă mintea? Sunt eu cu un topor în mână. Urc scările. Uite-l și pe domnul Manners. Stai! Ce fac? Nu! Nuu! Mi-am amintit, eu sunt. Eu sunt cel care l-a ucis. Nu țin minte chiar totul cu exactitate, dar mi-am amintit câte ceva. Istoria se repetă și de data asta chiar am ucis un om. Eu am fost. Sunt un criminal! Nu! Nu vreau asta. Chiar acum ar trebui să mă predau pe mâna poliției până nu rănesc pe și pe alții. Da, așa am să fac...Dacă fac asta o să mă trimită înapoi. La naiba! Nu vreau înapoi! Dar trebuie, sunt un criminal. Noi suntem criminali.
-Henry, ești bine? Ce s-a întâmplat? Întreabă bunul domn Signer și mă scoate din transa în care m-am afundat.
-Sunt bine. Mă doare puțin capul. Am avut o zi grea, iar acum și vestea despre moartea domnului Manners este prea mult. Dacă nu vă supărați am să mă duc să dorm.
Trebuie să plec de aici. Nu mai suport! Dar dacă poliția își va da seama? O să mă prindă și o să mă arunce înapoi. Nu mai stau pe gânduri, plec.
-Este de înțeles. Ai grijă de tine Henry! Niciodată nu poți să ști ce ucigaș cu sânge rece umblă pe afară. Îmi spune oarecum ironic domnul Signer.
            Ajung în casa și mă descalț repede. Îmi pun haina pe cuier și alerg cu pași mari către baie. Aprind becul și mă privesc în oglindă. Care sunt eu și care este el? El e motivul pentru care am suferit opt ani în acel spital de nebuni. El este cel ce mi-a distrus viața, alter egoul meu. S-a întors și preia controlul asupra mea de fiecare dată când sunt vulnerabil. Nu-l pot lăsa să mai omoare oameni nevinovați. Mai bine mă predau. Dar...o să mă trimită înapoi la clinica aia blestemată. Am suferit opt ani acolo. Clinica este un loc unde nebunii ajung nebuni, iar pe parcursul internării devin și mai nebuni. Mă privesc și mi-e silă de ce văd. Văd un fătălău jalnic care are probleme cu încrederea de sine. Un om slab și fără valoare. Înăontrul meu văd altceva, ceva total diferit. Un ucigaș cu sânge rece care nu se oprește până nu primește ceea ce caută. Plin de încredere, feroce, puternic. Amândoi sunt eu. Simt că pierd din nou controlul. Nu știu ce să fac. Se pare că interviul de mâine este ca și pierdut. Nu mă pot prezenta în starea mea actuală. Sunt un dezastru. Îmi pare rău Jessica! Oscilez între a mă preda și a ajunge înapoi la casa de nebuni sau a trăi în continuare liber, dar cu riscul de a ucide pe cineva în orice moment. Asta arată cât de slab sunt. Dacă eram un om puternic m-aș fi predat fără să mai stau pe gânduri. Nu mai suport! Îmi trebuie o cafea, sau două zeci. Se pare că nu o să mai dorm în noaptea asta.
Sus In jos
Nekirus
Kaigai
Kaigai
Nekirus

Ryo : 3
Likes : 20

Eu și cu mine Empty
MesajSubiect: Re: Eu și cu mine   Eu și cu mine Icon_minitimeDum Apr 26 2015, 19:30

Capitolul 3!

Dimineața celei de-a doua zile nu se sfiește să apară. Soarele strălucește orbitor, iar frigul iernii mă curpinde din plin. Tot ceea ce port este un costum fin de catifea și nimic altceva. Țin strans CV-ul în mână, în timp ce pășesc pe treptele băncii naționale Goliath. Ce caut aici? Ar trebui să fiu acasă și să dorm. Din cauza oboselii abia mai pot să stau în picioare. Simt că ar trebui să dau totuși acest interviu. Nu știu de ce, chiar nu știu...În loc să-mi asum vina pentru incidentul de ieri, eu mă duc la un interviu de angajare. Halal om...Sunt o jigodie și un laș! Îmi spun în sinea mea că totul o să fie bine, că poate nu o să mai apară și că se potolește. Însă, adânânc în sufletul meu știu că doar mă amăgesc singur. 
            Deschid ușa băncii și las o doamna mai învârstă să părasească clădirea, după care intru timid. Banca era uriașă și plină de oameni. Nu aveai unde să arunci un ac, așa mulți erau. Printr-o agitație și un haos de nedescris mi-am croit drum către ghișeul destinat informațiilor publice și am intrebat unde se țin interviurile pentru angajare. Am fost îndrumat către sala 204. Urc scările în grabă și ajung în fața sălii cu pricina. În fața ușii mai erau șapte inși, toți cu câte un dosar în mână, care așteptau liniștiți. De când am ajuns m-au fixat cu privirea de parcă eram un intrus. Nu trec nici cinci minute și iese o femeie poftindu-l pe primul candidat în sală. Timpul trece greu, am emoții! Te gândești că după ce ai fost refuzat de atâtea ori ca și mine ești deja obișnuit cu chestia asta, însă nu e așa. De fiecare dată parcă emoțiile mi se intensifică în loc să-mi dispară. După două ore eram singurul candidat care a mai rămas. Secretara îmi face semn că pot să intru. Gramul meu de optimism pe care îl aveam la începutul dimineții s-a pierdut și a fost înlocuit cu tone de pesimism. Nu voi primi niciodată această slujbă. Să nu uităm că sunt un nebun până la urmă.
            Intru în sală unde mă așteaptă un om de vreo cincizeci de ani la un birou din capăt. Secretara îmi face semn să iau loc și iese din încăpere. Tipul mă fixează cu privirea. Parcă încearcă să mă citească înainte să înceapă să comunice. Se vede că e o fire precaută. Cineva ca el nu o să angajeze niciodată pe cineva în situația mea. Asta doar dacă...doar dacă nu o să-l mint. Altă soluție nu văd pentru mine. Tac și-l las să mă privească. Oricum sunt prea emoționat ca să spun ceva ce are sens. Mie sete, mie foame, sunt obosit și mă doare capul. Ăsta sunt eu, micul Henry care e prea timid ca să se afirme. Nici nu am început discuția și eu mă simt de parcă am pierdut deja. Închide ochii pentru o secundă, după care zâmbește.
-Apreciez faptul că sunteți emoționat. Asta arată că vă pasă de această slujbă. Îmi spune tipul foarte relaxat.
Ce? Asta de unde a venit? Nu mă așteptam să zică așa ceva. Nici un angajator la care am mai fost până acum nu a apreciat emoțile.
-Numele dumnevoastră vă rog...
-Numele meu? Ăăăă! Henry Mikaelson.
-Henry? Tu ești Henry? Acela de care mi-a povestit Jessica? Ah! Dacă mă gândesc mai bine chiar te potrivești cu descrierea ei. Încântat de cunoștintă! Numele meu este Erick Kripke. Să știi că ai o recomandare foarte bună din partea ei.
-Și eu sunt încântat de asemenea. Îi răspund timid.
Jessica? Serios? M-a recomandat tipului ăsta? Asta este minunat! Dacă îmi joc bine cărțile chiar s-ar putea să reușesc să mă angajez. Jessica, te iubesc!
-Îmi poți da CV-ul?...CV-ul tău te rog!...
-Ce? Ah! Sigur.
Îi înmânez CV-ul tremurând. Chiar speram să nu mi-l mai ceară. Toată activitatea mea este brusc întreruptă acum opt ani. Dacă îi spun că în aceasta perioadă am fost internat într-un azil de nebuni pot să-mi iau adio de la slujbă. Trebuie să inventez ceva. Dar ce? Îl văd că citește atent fiecare detaliu. Poate nu o să zică nimic. Da, poate nu o să-l intereseze deloc.
-Observ că ai absolvit facultatea de Științe polictice și Gestiunea Afacerilor și că ai lucrat timp de patru ani în cadrul unei bănci. Este bine că ai studii și experiență în domeniu. Este cât se poate de limpede că te potrivești pe acest post. Doar o singură nelămurire am. În ultimii opt ani se pare că nu ai lucrat mai nimic. Aș putea să știu cauza?
Ah! De ce îmi era mai frică nu am reușit să scap. Gândește Henry! Nu poți să-i spui adevărul. Trebuie să mint.
-Păi, am avut niște probleme de sănătate.
-Ce fel de probleme? Mă întreabă oarecum suspicios.
Oare știe că mint? Cred că s-a prins. Acum nu o să mai primesc slujba asta niciodată. Am nevoie să mă calmez. Trag cu putere aer în piept. Dacă tot am ajuns până aici nu pot să mai dau înapoi.
-Ei bine?
-Am avut o afecțiune la coloană care m-a ținut la pat o perioadă de timp.
-Totuși, opt ani este o perioadă lungă de timp.
-A fost o afecțiune destul de gravă.
Nu mă mai întrebă nimic. Înțelege că am fost bolnav și gata. Privirea lui s-a schimbat față de cum era la început. Dintr-o privire blândă, ca de mielușel acum are una agresivă. Este clar că suspectează ceva. Uite încă o slujbă pe care am pierdut-o.
-Pot să fiu sincer cu tine Henry? Îmi placi! Îmi placi chiar foarte mult! Iar după ce mi-a spus Jessica despre tine înțeleg că ești un om cumsecade. Slujba e a ta...
-Poftim? Puteți repeta vă rog?
-Slujba e a ta. Acum ieși afară din biroul ăsta și întoarce-te luni la prima oră. Presimt că o să avem o colaborare lungă și bănoasă.
Nu-mi vine să cred! Am primit slujba! Sentimentul de fericire îmi inunda tot trupul și face ca toată vina pe care am simțit-o aseară să dispară. După atât de mult timp am reușit să găsesc un loc de muncă. Mă ridic repede de pe scaun și merg spre ușă.
-Vă mulțumesc, domnule! Îi spun recunoscător.
-Nu Henry, eu îți mulțumesc!
Ies din sala 204 cu zâmbetul pe buze. Sunt atât de fericit că mi se oferă șansa de a-mi reface viața. Simt că nimic nu mă mai poate opri. Nici măcar alter-egoul meu. Cum traversez holul o observ pe Jessica în timp ce își luat o cafea de la tonomat. Mi se pare mie sau arată foarte bine azi? Trebuie să-i mulțumesc pentru că m-a recomandat. Mă apropii de ea din spate, iar ea se întoarce și se sperie.
-Ah, Henry! Bună! Cum a decurs interviul? Mă întreabă cu glas duios.
-Vreau să-ți mulțumesc pentru recomandare. Am primit slujba.
-Asta este minunat! Felicitări! Se pare că o să fim colegi de muncă. Mă bucur mult pentru tine, se vede și în privirea ta. Ieri erai trist și pierdut, dar acum pot să văd că ești fericit.
Sus In jos
DiZi
Kaigai
Kaigai
DiZi

Ryo : 0
Likes : 19

Eu și cu mine Empty
MesajSubiect: Re: Eu și cu mine   Eu și cu mine Icon_minitimeLun Aug 03 2015, 13:10

T/C
Acest Fic a fost inactiv mai mult de 3 luni , incalcand regula 2 din regulamentul de la FanFiction 
2. Ficurile inactive de peste 3 luni se vor muta la Ficuri Blocate. Pentru a-l redeschide trebuie să dați PM unui moderator sau admin, cu numele fic-ului și link-ul spre acesta. a scris:
Sus In jos
Continut sponsorizat




Eu și cu mine Empty
MesajSubiect: Re: Eu și cu mine   Eu și cu mine Icon_minitime

Sus In jos
 
Eu și cu mine
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Naruto Fan-Club Romania  :: Fan Zone :: Fan Fiction :: Fic-uri Blocate-
Mergi direct la: