Naruto Fan-Club Romania
Bine ai venit!
Sperăm să te distrezi pe forumul nostru.

Sfat: Pentru a avea acces la toate informațile forumului si pentru a face parte din comunitatea noastră, te rugăm sa te înregistrezi.

Naruto Fan-Club Romania

Un forum tematic Naruto dedicat experienţei unice de a deveni un ninja!
 
PortalAcasaCautareConectareInregistrare
Boruto episodul 154 îl puteți găsi AICI

 

 Semne de Întrebare

In jos 
AutorMesaj
Constantin
Kaigai
Kaigai
Constantin

Ryo : 0
Likes : 3

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeJoi Oct 03 2013, 14:07

Capitolul 1
Meditație asupra fanatismului și asupra violenței pe care acesta o provoacă

  Prima oară când ne întrebăm care-i vârsta de la care începe cea mai fragedă amintire a copilăriei, primim răspunsuri des întâlnite: începe de la trei până la cinci ani. Amintirile de înainte sunt arse cu claritate pe zidul conștiinței. Fără nașteri și fără cursivități. Aici observăm că momentele de dinaintea primilor trei sau cinci ani ajung pe retina unui bebeluș ca un haos de neînțeles. Mai apoi acesta conștientizează și observă cu o oarecare rațiune ce se petrece în jurul său. Lumea, până atunci, este un terci moale, fără structură, ce e de neapucat. Dacă-l apuci, te împotmolești. Cu modelarea necesară și după o durată de timp se întărește. Amintirile acelea, însă, dispar ca turtite pe asfalt asemenea animalelor vorbitoare în desenele animate. Apoi sunt arse, ca azvârlite pe fereastră.
  Când arunci o sticlă de plastic aerisită coca-cola în apă, ea nu-și amintește nici când a fost fabricată, că ai cumpărat-o chiar tu din alocația recent primită sau că ai aruncat-o abia după ce i-ai consumat chimicalele. Nici că s-a ciocnit de apă sau că acum plutește.
 Diferența dintre un bebeluș și o coca-cola e că atunci când îi umpli golul și întărești, bebelușul capătă o viziune, o perspectivă, o gamă largă de trăiri pe care le poate controla sau produce, asemenea mersului pe bicicletă, până o să adune cu atât mai multe cunoștiințe, capacități și instincte. Iar atunci, după anumite principii, oate începe creșterea fizică și mentală cu o viteză nemaipomenită.
  Apoi totul începe. Decizii, cauze, efecte, complicații. Prejudecăți, complicații, preconceperi, complicații, complicații! Omul se gândește cum să fie om. Ăsta-i și motivul pentru care nu e om...
*
  Erich nu dormise două nopți la rând pentru a reface referatul a treia oară. Trebuia predat acum trei săptămâni. Avea douăsprezece pagini și nu era cizelat ca lumea, căci lipsa somnului îi trădase răbdarea și atenția. Ce avea să spună profesorul său, un om cu un simț al observării peste medii și între două vârste și care deține o deducere meticuloasă și cât se poate de clară? Avea să fie dezamăgit amarnic de greșelile pe care studentul său favorit, care avea să renunțe la facultate încă din al doilea an pentru problemele financiare, le făcuse fix în ziua plecării. Pentru Erich, tema care îi fusese cerută nu era deloc satisfăcătoare. El a considerat destul de precis că a trecut de mult peste etapa acestui tip de detalii și peste tipul ăsta de marginalizări. Așa că-și pierdu răbdarea să dezbată "trăiri, senzații, emoții" pe o scară prea largă. Degetele sale voiau să se resemneze. Erau obosite și durerile se tot resimțeau. Astfel amorțiseră și parcă rămaseră înghețate. Ochii voiau să se retragă după pleoape și să facă un popas lung și odihnitor. Voia să lase pixul jos. Deși se vedea ca triplu după sezonul de nesomn detaliile cum ar fi penița sa ruptă erau văzute cu ușurință de el. Erich are un talent înnăscut. Concentrarea sa putea fi împărțită în mai multe locuri decât oricine altcineva. Putea citi două, poate chiar trei cărți deodată până la capăt și puteam, pe lângă să înțeleagă cartea, să și iscodească anumite detalii. Mereu i-a plăcut să absoarbă tot conținutul unei cărți, indiferent cât de complicată era ea. Totuși, povestea era schimbată complet atuncia când nu simțea din plin cele opt ore de somn zilnice. Combina amănunte ce nu trebuiau puse în aceeași oală. E ca și cum ai mânca mâncarea cu tot cu șervețele și farfurie. Acest defect îl deranja mult, deoarece acesta avea deseori un program încărcat și nu putea respecta o schemă stabilă. De mult nu mai avuse un somn decent. Nu avuse un astfel de somn încă de la agitația anunțării sesiunilor de examene. Erich era în al doilea an la facultate și preda în timpul liber lecții private unor copii de gimnaziu care nu puteau savura matematica. Era contactat câteodată și ca psiholog. El mereu știa să se poarte cu copiii și să înțeleagă ce au pe suflet. Dar avea prostul nărav să se marginalizeze pe sine. Lăsase veioza aprinsă cât el trântise de pat. Apoi o închise, își puse capul într-o parte, somnul sosind cu blândețe. Deși mintea îi era presată în situații la orice oră a zilei, Erich se putea mândri că avea un somn de nestrăpuns atuncea când își punea prima dată capul pe pernă. Deși mereu când venea subiectul, el nu preciza decât la nevoie că după ce era trezit, acesta adormea foarte greu și somnul îi devenea fragil ca o ață ce stă să se rupă. Iar după ce venea foarfeca, trebuia să stea să găsească skotch-ul potrivit și să refacă legătura dintre cele două bucăți de ață meticulos, ca rezistența să se aproprie de prima.
  Își simțise corpul greu când se trezise. Se îmbrăcase și plecase către facultate.
  În drum către facultate, tușise. Avea o durere de cap și o oarecare presiune neînțeleasă pe frunte, ceea ce îi simula febra. Era ciudat pentru acesta să răcească. Toată viața sa, Erich nu răcise decât în iernile cele mai fioroase ale Marii Britanii, iar atunci se nimerea cu ceva superficial. Își răscolise geanta și căutase printre cărți un termometru. Arătase 37,9. Părea un început de febră de care va scăpa în curând. Era bine pentru el, astăzi nu era ziua potrivită pentru așa ceva. Astăzi avea foarte mult de mers. Trebuia să-și găsească un apartament decent în care să se mute și să înceapă să-și caute un loc de muncă. Probleme începuseră acum câteva luni, când tatăl său își vându-se farmacia pe care o avea de zece ani. Găsise un ofertant care oferise o sumă mai mult decât satisfăcătoare. Ceea ce nu știa tatăl său era că acel ofertant era un escroc care furase toți banii mai multor ținte de care a profitat. Cu atât mai rău, făcuse asta legal, el era un avocat foarte cunoscut în lumea politică. După ce reușise să obțină titlul de majoritar al acțiunilor, luase și celelalte acțiuni de sub nasul lor și obținuse toate drepturile, toți banii investiți și tatăl său nu obținuse niciun șfanț. se plânse toată ziua ieri că n-o să mai aibă ce pună pe masă și îl jignise pe Erich. El nu avea probleme, trăia pe spinarea tatălui său și era un răsfățat intolerabil. Doar asta era el în ochii tatălui său. Familie de fapt era mult spus, erau doar ei doi. Tată și fiu. Nu-și cunoscuse niciodată mama. Se presupunea că era moartă. Dar, tot ce e posibil, gândea Erich. Spera că poate, într-o zi, o să se întâlnească.
  Profesorul său este un om cumsecade, un model pentru toți tinerii. Părerea lui nu era afectată de împrejurimi și nu credea în prejudecăți. Dacă avea prejudecăți, erau doar de bază, cele în care se găsea adevăr. Simțul său de observație ajutase de multe ori poliția engleză. Cel mai fascinant lucru la acesta este că nu are orgoliul decât în cantități ideale. Este foarte prietenos și eficient. Un om între două vârste cu picioarele pe Pământ ce știe să se păstreze în tema unui subiect.
  În timp ce se gândea la Paul, se uita în oglinda retrovizorie a taxiului. Observase un chip obosit adâncit de cearcăne vineții ce se întrecuprind în jurul ochilor, fără să treacă peste nas. Nuanța vineție nu stătea foarte frumos lângă ochii frumoși și aurii ai acestuia, asemenea părului. Era ciufulit și bretonul de pretutindeni îi ajungea până la sprâncene. Forma capului era totuși un dezavantaj pentru acesta, mereu era deranjat de aspectul ăsta. Avea o bărbie foarte ascuțită și o frunte largă, iar capul în sine era rotunjit. Ochii păreau, la prima privire, mai joși decât ar trebui să fie în mod normal. Cât despre nas, prefera să fie văzut dintr-o parte. Purta un fular negru și lung e îi acoperea tot gâtul. Stătea foarte bine a acesta, și totuși îți dădea senzația că umerii lui sunt mai sus decât sunt de fapt iar gâtul foarte gros. Poate și din cauza că avea o înălțime impresionantă iar labele picioarelor erau mai mici decât ar trebui să fie la o astfel de siluetă.
  Taxiul ajunse la destinație. Erich își căută prin buzunarele de la geantă locul unde își punea puținii bani. Îl plătise pe taximetrist și ieșise din acea Toyota (o mașină ciudățică pentru un taximetrist din partea nordică a Marii Britanii). Intrase în clădire și își pregătise referatul. După ce intrase în sala de clasă, aflase că profesorul o să întârzie. Atunci Erich se așezase pe bancă, își puse referatul pe bancă și știa ce avea de făcut în timpul cât lipsea: avea să refacă cât putea din acel referat făcut în grabă după trei zile de muncă asiduă și fără oprire. Acela, într-adevăr, era un rezumat de douăsprezece pagini. Însă știa că atunci când profesorul spune un număr de pagini, nu se referă la pagini A4, ci A3. Nu aflase până atunci de ce. Și chiar și așa, toți îl respectau. Geanta lui Erich nu e destul de încăpătoare pentru o foaie A3. Dintr-un oarecare motiv, el urăște să îndoaie paginile. Îi displace cum se vede și îl deranjează simpla idee. Așa că făcu prima dată eseul pe foi A3, verificase și reverificase toate ideile și reformulase multe exprimări proaste. Apoi rescriese totul pe foi A4. Apoi ștersese cam treizeci la sută din textul inițial, fiind lucruri în plus, iar mai apoi recopiase pe alte foi și în același timp mai modifica pe unde putea. Erich își citise primele paragrafe. Mai că îl apucase râsul. Pusese în paranteze comparările proaste sau relațiile care nu se leagă, însă după ce își văzu greșelile știa că trebuie să facă ceva mai mult. Avea să resrie referatul într-un timp scurt de timp. Calculase și măsurase opțiunile. Iar după părerea lui, profesorul avea să întârzie ceva timp. Își scosese caietul, puse numele referatului și îl scrise în grabă cu atenția necesară. Scrisul era mai urâțic decât deobicei, parcă nu era al lui. El putea să scrie frumos și repede, probabil că oboseala îl afectase. Timpul zburase rapid și ora trecuse. Mai am nevoie de cinci minute, își spuse el. Gata! Terminase. Își puse eseul înapoi în geantă și apoi se ridicase. Aruncă o privire la ceas. Observând că profesorul său nu venise, se hotărâse să se ducă la cancelarie. Când să iasă pe ușă, dădu de o siluetă deșirată și slăbănoagă, cu gura prea mare și nasul prea mic. Avea mâinile și picioarele lungi, iar degetele îi erau pătate de nicotină. Purta o haină tweed cu o cămașă oxford albă, fără cravată, și se încălțase cu o pereche de pantofi de velur. Erich îl recunoscu deîndată.
  -Trebuia să îți verific referatul, nu este așa? făcu Paul, țuguindu-și buzele.
Erich încuviință.
  -Hmm, spuse Paul după o vreme. Este cazul să pleci. Consideră-l trecut.
Erich stătu pe gânduri o vreme. Nu era necesară vreo întrebară insistentă, Paul avea un talent aparte să le evite pe toate. Se pricepea dintodeauna la așa ceva. Nu răspundea decât la întrebările care îl intrigau. După un anumit timp, încuviință.
  -Vreți măcar să citiți prima pagină?
Paul nu spuse nimic. Erich își scosese referatul și i-l predase. Dădu să plece din încăpere.
  -Dacă vreți să-l citiți, îl aveți aici. O zi bună.
Paul scosese din buzunar un pachet Marlboro și își aprinsese o țigară, deschizând referatul.
  -Hei, Erich. Probabil că nu o să ne mai întâlnim niciodată. Nu lăsa timpul să te păcălească. Nu uita niciodată că tu alegi cursul acelor. Gândește-te la asta, făcu Paul. Erich auzise, însă nu își dădu seama pe moment de ce vrea să zică. O fi vreo metaforă codificată tipică lui, își spuse Erich. Poate că nu avea să afle niciodată sensul cuvintelor. Cu alte cuvinte, nu părea să fie influențat de vorbă. Paul nu părea în firea lui, fusese neobișnuit de ciudat astăzi.
 Atunci Erich ieșise din clădire. Părea să fi venit degeaba. Spera ca profesorul să-i citească referatul, era tot ce voia. Era ca un bilet de "la revedere". Vântul rece tipic lunii mai îi flutura părul, dezvelindu-i câteodată urechile ascuțite.
Sus In jos
Siraxta
Kaigai
Kaigai
Siraxta

Ryo : 0
Likes : 17

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeDum Oct 20 2013, 20:37

1. Ideea e interesanta.
2. Am observat cateva greseli gramaticale si de exprimare, dar tind sa cred ca de vina e neatentia.
3. Totusi, ai grija. Esti cam repetitiv.
4. Descrierea e satisfacatoare. Nu dai detalii inutile.
5. Imi place ca dialogul e in cantitati mici. 
6. Imi aminteste foarte mult de cartile lui Conan Doyle.
7. Repet: vreau continuarea.
Sus In jos
Constantin
Kaigai
Kaigai
Constantin

Ryo : 0
Likes : 3

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeDum Oct 20 2013, 20:44

Conan Doyle? Well, mi se pare tare dacă-ți amintește de el. Next-ul apare luni/marți.
Sus In jos
Dimfuel
Kaigai
Kaigai
Dimfuel

Ryo : 0
Likes : 0

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeMar Oct 22 2013, 23:43

Cum abordezi tu naratiunea e tare frate, insa data viitoare posteaza si sursa. Ma rog, nu ma pot fixa pe doar un singur scriitor cand vine vorba de tine.
Cum sa-ti spun... imi place tu mie asa, esti simpatic, insa ai prea multa incredere cand scrii. De exemplu, multi pot spune ca la tine a fost mare placere in a scrie asa ceva si ca n-ai tras de coada naratiunea. Insa la tine vad placerea asta ca fiind una netrebnica, dispare cand vezi chestii care nu-s convin.
Despre naratiune, ca tot veni vorba de ea, te sfatuiesc ca data viitoare cand scrii sa scrii prima data pe foaie, mai apoi sa corectezi, sa copiezi pe word, iarasi sa rescrii. Mai apoi, dupa toate astea, relaxeaza-te si ziua urmatoare re-fa tot capitolul cand esti relaxat complet, adaptand o latura naturala.
Ca pari ca te termini inca din primele paragrafe.
Inca ceva suparator la tine: nu esti sincer cu modul in care scrii. Am mai cautat la tine un fic de-al tau, sa-l iau ca exemplu pe ala vechi, "Pentru ca vechiul eu sau nu stiu cum a murit". Acolo totul e spurcat de boala copiilor. Insa vad se potriveste cu tine, cand esti tare dai mult, iar in orice alt moment al zilei nu stii sa faci nimic.
Cum am spus, daca faci ceva, fa-l cu pasiune. Fara faima, daca doi copii de 12 ani nu-nteleg nimic si te lauda non-stop te incurajezi, cand nu-ti comenteaza nimeni te superi.

Pace.
Sus In jos
Constantin
Kaigai
Kaigai
Constantin

Ryo : 0
Likes : 3

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeSam Noi 16 2013, 16:35

Secvență
   Să îți spun ție că o să te duci acolo unde totul a început. Aș fi putut cu siguranță să îmi beau cafeaua de dimineață, un lichid fierbinte fără pic de gust. Mă regăsesc aici, cu tine, povestindu-ți despre o carte ce cuprinde un umor științific și pervers. Nu am să mai continui să vorbesc artificial cu tine, limba mea și-a pierdut fictivitatea. Nu am să continui să îmi compromit propriul început, zămislind cu nesaț misterul ăsta ce ne-a fost programat cu începutul nostru ca specie. Știu că sunt groaznic la astfel de notări, însă uneori aș vrea tare mult să te văd ascultând și nu citind. Prin urmare, o să îți pun capăt vocii ce îți cutremură capul, care este chiar a mea, și deși nu știi că există și nu o auzi, o soliciți.
   Discuțiile fără sens îi displăceau mult lui Erich încă de mic, când tatăl acestuia îi povestea zilnic ce se petrecea la serviciul acestuia și îl punea și pe Erich să povestească ce se întâmpla la școală. 
   Totul părea un echilibru frumos, însă cu atât de mic cum era Erich, cu o minte atât de dezordonată și cu un catalog plin de absențe, simțul de observare al acestuia îi semnalase că ceva nu este în regulă în acest șir de narațiune. Poate că-și punea o întrebare, normal pentru un copil de numai nouă ani căruia îi plăcea să se joace și rămăsese, prin comparație cu elevii acestuia, un copilăros. 
   Un băiat mereu îl necăjea, îi plăcea să-și bată joc din toate amănuntele de Erich, avea note mai mari și era respectat de profesoare, îndrăgit de toată lumea. Erich se simțea ofilit de mic copil când era atacat din toate părțile, totul era o otravă pentru el, tatăl lui, școala, chiar și jucatul cu ceilalți copii. Și mai ales atunci, tatăl său îi cerea răspundere la prostiile pe care i le povestea Erich că le-a făcut la școală. Cu toate astea, cel mai mare în vârstă dintre cei doi era cel mai desfrânat încât să nu dea explicații despre aberațiile care le zicea despre munca lui, când acesta umbla prin baruri cu o pereche de chei de la un apartament căruia nu îi aparținea în acte, îi aparținea unei femei. 
   *Una din discuțiile fără sens care le avuse la viața lui era atuncia când tatăl acestuia îl luase pe bărbatul ce trecuse de majorat de ani buni, care trebuia să învețe pentru facultate în loc să meargă în locuri pe care nu le știa, la niște oameni necunoscuți ce voiau să primească acțiunile farmaciei pentru o sumă mai mult decât decentă de bani, și cu toate acestea tatăl său nu l-a lăsat pe băiat să citească documentul. Oameni necunoscuți.

Capitolul 2

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte
   Bob introduse cu atenție caseta audio în dvd player. Trebuia să fie atât de prudent să nu se lovească de mobiliera din propria casă. Este și normal să te gândești că, în condițiile astea, un om normal ce trăia o viață monotonă, găsit în orice colț al lumii, nu era capabil să parcurgă nici măcar drumul dintre bucătărie și camera de zi. Cu toate acestea, Bob se obișnui de mic cu traversarea acestui drum, de când se născuse era obligat să parcurgă același drum în casa părintească, căci mama sa era bolnavă și tatăl său umbla prin locuri necunoscute. Nu avea niciun sprijin. Când trebuia să aibă grijă de mama sa, se ghida pe clinchetul clopoțelului să ajungă în camera mamei sale, aducându-i tot ce avea nevoie. În ziua de azi trebuia să se descurce singur pentru a parcurge un astfel de drum obositor.
   Dvd playerul pornise și începuse să se audă o conversație demnă de statusul unei interogări. O interogare pe care nu a obținut-o de oriunde, ci de la prietenul său cel mai bun, care avea pile la poliție și putea să facă rost de astfel de chestii. Bob era nevoit să termine cu atât mai repede caseta, până ce responsabilii își dădeau seama. Auzise cum tatăl acestuia, acum câteva luni, fusese batjocorit de polițistul "rău" care-l interoga. Era bătut în picioare, jignit, pus să recunoască o faptă gravă de care Bob nu și-a putut crede urechile că a auzit. Singura rudă prezentă pe pământ a acestuia urla cu lacrimi în ochi că cineva făcuse să se întâmple astea de la început, o persoană pusă într-o poziție înaltă care își juca pe degete țintele. Pentru o astfel de faptă, tatăl acestuia fu băgat la închisoare pe viață. În prezent trupurile a cel puțin două sute de musulmani dispăruseră în aceeași seară, cât timp erau într-o biserică. Autoritățile ajunseră acolo doar pentru că fu raportată o explozie îngrozitoare ce se extinse pe sute de metrii pătrați. Biserica fu ca rasă de pe fața Pământului. Poliția credea că este vorba de un grup gigantici de extremiști, care se împărțiseră în alte două grupuri ce colaborau între ele. Culmea, cu o seară înainte, fuseseră furate cinci tablouri de mare valoare în lumea artei de la unul din cele mai mari muzee din Marea Britanie. Printr-o legătură bolnăvicioasă, tatăl acestuia fu pus ca suspect, ba chiar mai mult, unul din capetele acțiunii. Avea să-și trăiască viața într-o celulă fără șanse de scăpare. Toți ar fi fost îngroziți de așa ceva. Ca urmare, cu o zi înainte de sentință, tatăl lui Bob se sinucise.
   După ce ascultase caseta, Bob primise un mesaj pe telefon. Bob scoase caseta din dvd player și își urmase drumul către telefon, sunându-și prietenul. Era frustrat când primea mesaje, căci știa că nu era capabil să le citească. A tastat cum a fost învătat, a apăsat kj la lista de contacte și a apelat primul contact găsit. Însă apăruse robotul. Bob închise apelul și aștepta ca prietenul acestuia să îl sune iarăși.
   În timpul ăsta, Bob se gândea cum să se răzbune. Era atât de nerăbdător să se răzbune. Aștepta clipa asta înflăcărat și era serios hotărât. Cu toate acestea, pe cât de hotărât era, pe atât de descurajat. O persoană în starea acestuia nu era capabilă de foarte multe chestii, nici măcar nu știa cine era persoana din spatele rețelei, însă era destul de pregătit să dea lumea pe spate și să îi elimine pe cei care i-au condamnat tatăl.
   Porecla de "Bob" îi fusese dată de către Dereck, prietenul de la care aștepta un răspuns. Pe Dereck îl cunoștea încă din copilărie, știa atât de multe despre el. Știa că era cu șase luni mai mic ca Bob, știa că îi plăceau tartele cu afine, că îi plăcea să se joace împreună, era neastâmpărat și îi plăcea să se joace cu oamenii. Însă în ultimii ani, Dereck a avut momente în care, pentru Bob, a părut schimbat total. Nu fusese același copil cuminte care îl cunoscuse acum zece ani. Era un traficant de contrabandă și avea relații în lumea afacerilor. Uneori, Bob chiar se întreba dacă știa atât de multe despre Dereck. Și se întreba și de ce i-a pus porecla "Bob" când pe el îl cheamă Robert.
   Telefonul îi vibra dintr-o dată în mână și porni o melodie clasică, Dereck îl sunase. Însă când îi auzi vocea, părea speriat de moarte, vorbea foarte ciudat. Glasul său îi scădea increderea în sine.
-A, Bob, spuse Dereck. Ai băut ceva?
-Nu, sunt cu mintea limpede.
-Ei, după ce terminăm de vorbid cred că o să vrei să bei ceva, spuse Dereck.
-Aha, deci ai o veste bună?
-Știu și eu? N-aș zice că e chiar așa de bună. Poate mai degrabă amuzantă.
-Ca nuvelele lui Kjell.
-Exact, spuse Dereck. Ca nuvelele lui Kjell. Ai zis-o la fix! Mereu găsești expresia potrivită, scurtă și la obiect.
Ironia era că nuvelele lui Kjell era de fapt o expresie ce reprezenta un cod făcut de Dereck și Robert, pentru a evita apelurile înregistrate sau amenințările făcute din cealaltă parte a firului.
Bob rămase tăcut. Dereck continuă:
-Puțin, s-au cam încurcat lucrurile. Știi, poliția a făcut o sesizare. Au aflat că, printr-un mod dubios, una dintre casetele acestora care, pentru ei, conțin interogarea la "cea mai mare crimă din lumea artei". Însă mai este o problemă, una mare. Cu jurnaliștii nu-i la fel de simplu, că ăștia nu se lasă așa ușor. Deja au venit câțiva ziariști să pună întrebări. Păi, în momentul ăsta nici eu n-aș avea ce să le spun. Probabil că deja au dezgropat legătura dintre tine și caseta înregistrării. Lucrurile astea o să iasă la iveală încetul cu încetul.
-Și, până la urmă, ar fi bine să am grijă?
-Exact, să fii pregătit deja și să te ții bine pe poziții, probabil că poliția deja este în drum către tine. 
-Deci asta e vestea care nu e chiar așa de bună, ci mai de grabă amuzantă, dar într-un mod neobișnuit?
-Să știi că îmi pare sincer rău că te-am băgat în chestia asta, spuse Dereck cu o voce lipsită de remușcări.
-Nu-i vorba de tine, eu m-am băgat în chestia asta, spuse ultima dată Robert, până să audă niște bătăi în ușă. Auzise cum polițiștii îl voiau afară din casă.
-Trebuie să plec, mai vorbim. Apropo, am să-ți fac cunoștiință cu cineva, spuse Dereck și închise telefonul.
Robert era pregătit de clipa asta. Se puse jos, pe canapea, și băuse din ceaiul care îl făcuse acum aproximativ douăzeci de minute. Se răcise. Era ceaiul său preferat, îi aducea aminte din copilărie. Erau cele mai prețioase amintiri pentru acesta, chiar dacă nu le poți numi fericite.
Sus In jos
Constantin
Kaigai
Kaigai
Constantin

Ryo : 0
Likes : 3

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeLun Noi 18 2013, 17:19

Episod
  În acea parte din marea britanie, umbla un tip despre care se spuneau multe zvonuri. Unele dintre acele zvonuri se legau într-un fel cu statusul său financiar. Nimeni, însă, nu îl cunoștea în persoană. Singurele persoane care avură convorbiri telefonice cu el nu știau aproape niciun detaliu despre acesta. Era genul de tip care deținea un imperiu și pe care nimeni nu îl cunoștea, o personalitate înaltă în lumea politică. Unele dintre zvonuri se întreprindeau explicând că tipul deținea un grup extremist care lucra într-o clădire protejată de lume pe motive religioase. Era o idee excelentă în caz că era întocmită de un om inteligent. Dacă ar fi fost așa, probabil că după câteva inspecții în care totul ieșea ca la carte, nicio secție de poliție nu ar mai fi avut acces la acea construcție. Cu atât mai mult cu cât exista o clădire în genul. În fiecare zi veneau mașini luxoase. Mașini luxoase într-adevăr, acestea se prezentau ca fiind din ultima generație a unor mărci recunoscute și răspândite peste tot în lume. Majoritatea nu aveau număr, însă treceau de radare ca prin frunze. În general, fondurile acelei secte proveneau, după spusele celui ce conducea secta, din banii celor ce făceau parte din ea. Alte zvonuri deschideau coicidențe fascinante între o astfel de persoană și o rețea imensă de contrabandă și droguri. Unele dintre astfel de coicidențe se lega, cu toate astea, și cu soarta unor familii de musulmani. Deși această persoană era legată destul de strâns de astfel de acuzări grave, nimeni nu avea destule probe, toate se duceau către zero. Se spunea că era atât de bogat încât putea cumpăra cei mai buni avocați din străinătate, procesele lui probabil nu durau prea mult în sensul ăsta. Însă nu a fost prezent vreodată la un proces. Motivul pentru care nu a fost prezent la un proces este că niciunul nu a existat, nimeni nu a putut întocmi destule acuze ca să îl trimită la înalta curte. Era genul de om care te băga în sperieți numai printr-o rețea de telefon, te punea să îți faci multe întrebări.
  La o oră spre dimineață, un moment de pauză pentru centrală, toate liniile de telefon fuseseră ocupate pentru o rețea specială ce nu știai de unde să o apuci ca să o înregistrezi. O astfel de rețea specială era formată numai la apeluri importante, de calibru nobil.
  *Erich era acasă, studiind până în noapte târziu. Studia ceva puțin mai particular, ce nu se potrivea în niciun caz cu lecțiile normale ale acestuia. Nu îți puteai da seama din prima despre subiectul despre care se vorbea în cartea acestuia. Era o carte veche, părea să aibă câteva sute de ani. Era acoperită cu o perdea de praf și lipseau multe pagini. Erich observase acest lucru, cineva a măsluit paginile, iar acel cineva avea un motiv să se fi jucat cu cartea. Ochii i se retrăgeau în orbite, însă Erich nu încuviință să se repezească spre pat. Părea că aștepta cu nerăbdare un apel ce nu se mai prezenta. Iar dacă nu se prezenta, acesta nu avea de gând să se culce. În niciun caz. Probabil că aștepta cu nerăbdare acest apel, ca și cum îi va salva viața...

Capitolul 0
Dilema lui "K"
  Erich își terminase orele de la facultate și plecase către casă. Toată ziua stătea cu gândul la ceva. Stătuse atât de îngândurat încât probabil că, dacă s-ar fi anunțat la știri când s-a întors acasă un cutremur chiar în zona lui, nici nu l-ar fi simțit. Trăind printre amintiri, se gândea numai la trecut. Lui nu îi plăcea foarte mult să se gândească la așa ceva. Nu avusese un trecut strălucitor. Era cu mult sub ce ar fi vrut acesta să aibă. Încă de la o vârstă fragedă, tatăl acestuia se purta foarte imprudent și brut cu el. Ca și cum ar fi fost cățelul lui împuțit. Uneori, Erich se enerva când se gândea la asta. Alteori, ar fi râs pentru prostia lui. Era sigur că, dacă era destul de matur în acea perioadă, ar fi știut cum să se apere pe plan psihic. Căci de acolo pornesc toate greutățile sufletului, din copilărie.
  Însă ăsta nu era singurul lui motiv de a rămâne perplex. Nu se enerva acesta foarte rău, avea episoade rare, însă ca un om avea o limită. Unele evenimente își lăsaseră amprenta pe viziunea acestuia asupra lumii. În ultimul timp își crease o pasiune să facă planuri de răzbunare asupra lucrurilor mai grele. Simțea o sete puternică de răzbunare ce trebuia aplicată pe avocatul care îi lăsase pe amândoi în sărăcie. Era de asemenea, îngrijorat cu privire la tatăl său. Chiar dacă se supăra crunt pe acesta pentru acțiunile lui, îi era părinte. Îl respecta că l-a crescut în circumstanțele acelea. Deși uneori îi plăcea să fie misterior. Mai ales despre mama acestuia. Nu în ultimul rând, încă mai avea o datorie de achitat facultății. Trebuia să termine un eseu de douăsprezece pagini pe foi A3. Știa că profesorul acestuia avea acest mic obicei, să confunde mărimile, deși pe plan medical nu era vorba despre vreo problemă. Era o temă grea care, dacă totul mergea bine, putea să o termine în o zi.
  Imediat ce ajunsese acasă se apucase de studiat. Se spălase pe mâini prima dată, însă nu-și schimbase hainele. Luase o gustare din frigider care îl ajuta să se relaxeze. Nu avea nimic de aface cu o prescripție medicală. Erich rareori se ducea la doctor, din moment ce avea grijă de corpul acestuia. Nu se hrănea sănătos doar atunci când era bolnav, dar și când era sănătos. Așa putea preveni boala. Căci avea orarul prea încărcat pentru o boală. Vorbind strict despre gusturile personale, pe băiat îl relaxa să se înfrupte dintr-un fruct, mai ales când era stresat. Îl stimula.
  Pentru a realiza un astfel de referat, prima dată era nevoie să se informeze mai mult despre subiect. Deși învățase de multe ori despre așa ceva, de fiecare dată profesorul său cerea subînțeles să abordezi ceva nou. Cum profesorul acestuia era priceput mai ales în genul epic, nu puteai să abordezi aceeași chestie însă să schimbi cuvintele și să faci o ușoare trecere de la un subiect la altul pe muchie. Erich căutase în biblioteca sa o carte potrivită. Trecuse cu degetele pe câteva cărți cu titlul interesant, însă conținutul nu era nici pe departe satisfăcător. Mai căutase puțin și dădu de o carte ce se numea "Revelații" de Antonio K. Se gândea care putea fii numele acestuia de familie. Poate că venea de la Kaden, un nume modern provenit din Caden. Asta ar fi însemnat că e un autor american. Putea însemna multe, Kae, Kai, Kain, Kaj, Karin. Majoritatea numelor la care acesta se gândise erau de origini englezești. Cu toate acestea, nu părea să i se potrivească niciunul. Deschise cartea și trecu peste câteva paragrafe. Se uitase la conținut, avea un stil cu siguranță englezesc de a scrie. Acum era sigur că niciunul din numele de mai sus nu îi aparțineau. Oare care era dilema domnului K?
  "Am fost învățat de mic cu o poveste: Cică de mult, în nopți, o fată fusese întemnițată într-o cameră cu oglinzi, legată cu catarame de mâini și cap și fu obligată să se uite la imaginea ei cu zilele și săptămânile. Acea fată era diagnosticată cu schizofrenie severă. Stând acolo, uitându-se în oglindă, se întreba dacă aceia îi sunt ochii ei, dacă fata din oglindă era și ea. Oare fata din oglindă era ea? Arăta ca ea, gândea ca ea, avea impresiile și calitățile ei, avea chiar și senzațiile ei. Și la fel ca fata, îi plăcea să se joace! Fata reală și fata din oglindă mereu își împărtășeau atunci vorbele, mereu se înțelegeau și se simțeau bine împreună. Însă fata din oglindă era mai diferită decât se vedea de cea reală, fata din oglindă era geloasă și își dorea foarte mult să fie ca cea la care privește. Însă era doar o reflexie. Discutând și discutând, zilele păreau luni, însă veni ziua în care fata trebui să plece. Ultima sa întrebare fusese dacă fata din oglindă era ea, însă nu avu timp s-o rostească, și zbătându-se, reflexia sa zâmbea, și a rămas acolo, zâmbind, chiar și după ce camera a fost lăsată pustie"
  Acesta fu începutul capitolul doi. Pe Erich îl induceau în eroare unele fraze ce, într-un umor desăvârșit, se contraziceau. Lui Erich îi plăcea să citească chestii complicate ce îl puneau să-și pună și mintea, nu numai ochii, la distribuție. Era o pasiune de-a lui. I se părea intrigant, în acest fel, "Antonio K".
*
  Erich nu se putu opri din scris. Trecuseră ore întregi de când citise primul capitol al lui Antonio K. Însă ceva era ne-în-regulă cu cartea aia. Își găsise, în cele din urmă, subiectul potrivit pentru eseul său. Nu îi fusese greu, lecturile surpinse de dilema lui "K" fură impresionant de inspirative. Mai inspirative decât alte cărți de genul pe care le citise. Însă se oprise de citit deoarece, după un anumit timp, stilul acestuia se transforma într-unul vulgar și nesănătos. Era destul de ciudat că tocmai așa ceva îl inspira. Părea un mesaj criptat înăuntrul cuvintelor acelea. Un mesaj la care Erich ar fi trebuit să-și stoarcă, creierii să-l deslușească. Însă nu aștepta așa ceva. Îl botezase pe Antonio ca fiind dilema lui "K" din cauza că în cartea scrisă de el nu îi apărea numele de familie întreg niciune, și nimeni nu a mai auzit de o astfel de carte sau numele ăsta. Sau, mai exact, cel puțin Archie nu păru să fii știut de un Antonio K când auzise de la Erich aceasta la telefon. Despre Archie e mai complicat.
  Între cartea lui "K" și referat făcuse o pauză pentru a verifica ceva. Dintr-o parte mai întunecată a bibliotecii, scosese o carte ce părea foarte veche, cu o copertă aurie. Pe copertă era scrijelit, cu litere britanice vechi, "Marele TIMP". Erich părea să se grăbească să citească asta. Poate că nu conținea informații obișnuite. Într-un colț mai retras al corții, însă, nu observase Erich că era scrisă o literă, și anume "K". Erich o citea cu nesaț, parcă acumulând extrem de rapid informațiile, și trecea peste pagini iute, se vedea că era neliniștit.
 Erich nu dormise două nopți la rând pentru a reface referatul a treia oară.

Scenă
”Bob stătea într-un colț ferit de ochii oamenilor așteptând pe cineva. Purta ochelari de soare, o pălărie pe cap și o haină groasă. Respira greu. Auzise câțiva pași venind înspre direcția lui și mai apoi o lovitură pe umăr. Vocea calmă a lui Dereck îl anunțase că nu avea să se teamă, era chiar el.
-Să îți spun planul. După ce o să scapi de poliție, ne întâlnim în acel loc să-ți fac cunoștiință cu o femeie. Femeia deține niște informații impresionante, este un "turnător", cum ar numi-o unii. Ea te va conduce mai departe și te va ajuta să întâlnești niște oameni interesanți, sunt în aceeași stare ca și tine. Însă vorbiți toți trei limbi diferite, prin urmare veți avea de femeie ca traducător. Ah, și nu uita de K . Cam atât. Am să te sun.”
Sus In jos
Dimfuel
Kaigai
Kaigai
Dimfuel

Ryo : 0
Likes : 0

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeMar Noi 19 2013, 17:00

Dialogurile sunt interpretate ireal. Cantitatea nu corespunde cu acțiunea, face o iluzie fără valoare despre calitate care te trage în jos. Știi să maschezi destul de bine asta, mai trebuie să înveți câte ceva despre de unde să apuci narațiunea și cum să faci descrieri ca lumea. În unele părți zici că smulgi părul de pe cap, din cauza disproporționării ăsteia. În alte părți acțiunea decurge destule de bine.
PS: senza i diacritici non e corretto, ha?
Sus In jos
Constantin
Kaigai
Kaigai
Constantin

Ryo : 0
Likes : 3

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeJoi Noi 21 2013, 19:28

offtopic: știi italiană?
Plot
 Erich își înduplecase mâna spre telefon. Acesta avea un telefon nu foarte inteligent, căci rareori se regăsea în el. Nu era un obicei pentru acesta să își apeleze nici măcar prietenii inutil. Lui Erich nu îi prea plăceau telefoanele, pe deoparte. Pe cealaltă parte, acesta nu avea mulți prieteni. Nu era foarte comunicativ în timpul studiilor și nici în afara lor. Plus că, era foarte ocupat în acel sezon. Știa că în puțin timp acesta trebuia să se descurce singur. Nu ar mai avea sprijinul tatălui său. Timpul era puțin și se tot scurgea. Pentru acesta, timpul începu să se miște cu o viteză din ce în ce mai impunătoare de când tatăl acestuia rămăsese sărac. Aștepta clipa răzbunării, o răzbunare ce se întindea într-o mapă mai complexă. Chiar și când se zvonea prin toată facultatea că acesta o să plece, Erich era nevoit de împrejurimi să continue studiul. În facultate, zvonurile cutreierau repede. În plus, Erich își întâlnise dușmani. Motivul pentru care Erich, un băiat cumsecade și liniștit avea dușmani, nimeni nu își putea închipui. Nici profesorii cât nici elevii. În prezența lor, cu toate acestea, Erich devenea timid, ca și cum aceștia ar deține informații rușinoase despre acesta. Dar nu ar putea pune nimeni cu mâna pe inimă spunând că sunt rușinoase. Deseori când se simțea neliniștit, Erich se uita în împrejurimi. "Măi să fie, ăsta e Archie!", își spunea el de adeseori în gând.
 *Telefonul acestuia nu era inteligent și, cu siguranță, nici cel mai frumos sau performant aparat mobil ce îl putea lua chiar și în vremurile de criză, însă avea o frecvență sonoră ce întrecea marea piață de comercializare a cerulalelor. Când Erich primea un mesaj sau un apel, se auzea în toată casa, în cazul în care acesta adormise. Deși se auzea în toată casa, nu trezea pe nimeni. Băiatul mereu se asigura despre astfel de amănunt. Tatăl acestuia dormea buștean și, din cauza somniferelor lui Erich, nu venea nici vorbă să se fii trezit. Era tipul de telefon făcut la comandă sau mai exact personalizat, astfel încât Erich să se poată încadra la bani.
 Telefonul sună pe neascuns. Erich reacționase cu o oarecare familiaritate. Pe fir se auzi o voce groasă. Atunci Erich își dădu seama, chiar și cu o vagă idee, că acesta era èl. Întotdeauna, Él își bruia vocea cu un schimbător de voce foarte persistent. Întotdeauna și-o făcea atât de groasă încât nu puteai deriva la nicio altă voce, nu îți puteai da seama ce voce are. Era pur și simplu impunătoare, băga sperieții în tine.
 Él răsufla greu timp de cincisprezece secunde. În același timp, Erich rămase mut. Știa că, pentru a preveni totul, èl aștepta întodeauna în jur de cincisprezece-treizeci de secunde convorbirea goală. Erich se gândise că poate voia să detecteze toate persoanele prezente de pe fir, pentru a nu avea surprize neplăcute. Cel puțin atâta știa acesta că durează, în jur de cincisprezece secunde. După încă o vreme, èl își făcu cunoscut glasul.
 -Îmi pare rău că nu te-am salutat, spuse acesta fără nicio urmă de vinovăție. Trebuie să mă asigur de toate de la început, știi la ce mă refer.
 -Înțeleg ce vreți să spuneți, domnule. Aș avea o întrebare, dacă mă lăsați să o pun.
 -Mai întâi, aș vrea să discutăm despre treaba noastră, spusese acesta cu o ușoară retragere. Deși Erich nu vedea, la capătul firului nu stătea un om moșneag putred de bogat care avea o importanță deosebită în lumea afacerilor. Am să îți trimit pachetul "știi tu unde", spuse acesta puțin necocentrat la ce spunea.
 -Mă scuzați? Păreți pierdut, spusese Erich după care în timpanul celui de la capătul firului nu se mai putea auzi aproape nimic. Pe detector, èl detectase ceva ciudat, extrem de ciudat. Nimeni nu mai reușise să îi atingă performanțele, însă în conferința acestora a aderat o persoană anonimă. Pe detectorul acestora erau, acum, în prezent trei persoane la convorbire.
 -Trebuie să mă grăbesc. În următoarele zile știi ce ai de făcut, și apropo, ar fii frumos să economisești energie, doar știi în ce situație financiară ești. Dacă ții la binele tău, pa, spuse acesta grăbit, terminând conversația cu câteva secunde înainte ca vizitatorul să obțină cincisprezece secunde, caz în care i-ar fi putut detecta.
 La capătul firului, èl își dusese de la gură schimbătorul de voce și dădu cu putere într-un obiect din cameră. Apoi se auzise o voce de fată.
 -La dracu!

Capitolul 4
Caseta
 "Robert stătea pe canapea, băundu-și ceaiul. Lui Robert îi plăcea ceaiul și, invers, ura cafeaua. Robert prefera mai ales ceaiul verde cu lămâie și fără zahăr. Nu bea niciodată ceai rece, i se părea de prost gust și la propriu, și la figurat. Acesta stătea pe canapea, ascultând un dvd rulând. Era vorba despre niște cronici de la sfârșitul secolului al XIV-lea, refăcute de curând. Se vorbea despre situația actuală a Marii Britanii și că aceștia așteptau un semn de la Dumnezeu.
 După ce își delectase urechile cu acea povestioară, auzise cum cineva puse mâna pe clanță ușii. Deși un om normal ar fi acționat de prima dată curios, Robert știa deja cine era în spatele ușii. Îi spusese să intre direct, fără să ciocăne. Îi spusese asta pentru a părea, din afară, că intră aclimatizat. Îi făcuse o vizită pentru a-și bate în cuie planul: bărbatul, care era de meserie hoț expert și care știa să proiecteze capcane, trebuia să procure un fel de placă ce servea o siguranță dusă la extremități. Acest om ce ajunsese într-un mod necunoscut în casa lui Robert se apucase pe treabă, căci trebuiau să se grăbească. Nu aveau foarte mult timp la dispoziție. Înglobase tabla de presiune și făcuse conexiuni între televizor și dvd. În acest fel, dacă cineva voia să deschidă clapa era nevoie să o facă într-un anumit fel. În caz contrariu, conexiunea dintre cele două aparate le-ar fi făcut să se "plesnească". Cu toate acestea, polițiștii nu erau pe ultima scară privind coeficientul de inteligență. Pentru ca totul să meargă în regulă, trebuiau să pună o capcană dublă. Omul străin implantase împrejurul cd-ului două cârlige minuscule. Aceste două cârlige, în momentul în care erau introduse în orificiu, se agățau de clapă într-o ordine. Desigur, nu s-ar fii ajuns nicăieri dacă Robert nu ar fii fost învățat să desprindă piscurile de la stânga la dreapta. Nu era o tocmire aleatorie, în stânga fiind o zonă mai netedă iar în dreapta, una mai brută. Astfel de detalii îi ușurau deasemenea rolul lui Robert. Cârligurile erau priponite de tăblița de presiune atașată de micul ecran al acestuia și singurul dispozitiv în care putea introduce cd-uri audio. Dacă cineva ar fii greșit ordinea sau nu ar fii fost gentil, placa se detona iar toate dovezile aveau să fie distruse."
 Bob stătea liniștit pe canapea. Acesta își puse cașca cu cafea pe măsuța din fața sa. Acesta ura cafeaua în special pentru că, odată cu prepararea își pierdea tot gustul, toată esență. Nu mai deținea niciun motiv de a fii băută. Era pur și simplu un lichid gol, care te lăsa ușor iritat inclusiv pentru că mărimea temperaturii, care și așa era un factor important în cazul ăsta, cât și ideea că tocmai așa ceva stricase savoarea cafelei fu implicat, desigur.
 Domnii polițiști care își dăduseră seama că ceva le lipsește în cazul celui mai mare jaf din lumea artei stăteau la ușa acestuia, îndemnându-l să deschidă ușa de bună voie. În alt caz, voiau să apeleze la forță. Ceea ce îl enerva mai mult pe băiat vorbind despre polițiști era sistemul corupt al acestora. Lăsau hoții importanți să conducă țara și pe cei minori îi băgau în pușcărie. Era total nedrept. Reacționând cu toate acestea purtat de conștiință, Robert se hotărî să răspundă. Nu voia să dea vina pe aspecte superficiale, ca de exemplu ușa acestuia era deschisă. Nu ar fii putut să nu răspundă pe pagube materiale, cât psihice. Nu era cea mai în regulă stare bine care o avuse.
 -Ușa este deschisă. Ați putea să intrați dumneavoastră fără formalități, doar îmi știți problema foarte bine, spuse atunci Bob.
 Unul dintre cei de față apăsase clanța și o împinse, deschizând ușa. Cu acest semnal, șase înși își făcuseră debutul în încăpere cu aceeași viteză ca un stol de păsări ce zburdau grăbite în văzduh înfruntând din răsputeri suflul Iernii. Aceștia își țineau armele de după ei, fiind pe poziții pentru orice.
 Inspectorul își făcu apariția doar după stol, stând la fel de prudent ca subalternii acestuia. Deținea în momentul actual multe informații despre Robert, inclusiv de problema medicală a acestuia. Ca orice alt investigator, probabil că își făcuse planuri dinainte să vină aici. Chiar dacă îi știa starea, Robert putea fii foarte mârșav. Inspectorului trebuia să fie prudent în orice caz, asta îi era meseria. Alese să intre numai după subordonații săi. Această mișcare putea fii judecată ca una lașă, care îi reflecta un caracter de laș, însă cel mai probabil ar fii ales o intrare spectaculoasă pentru a-i simula băiatului un sentiment de inferioritate. Această teorie putea fii susținută și de mersul anchetatorului, ce depășea standardele penibilului. Deși Robert nu putea în acel moment să observe o imitație patetică luată dintr-un film de acțiune al anilor 1980, și-l putea imagina chiar și așa pe cel din urmă, care intrase ca fiind șeful tuturor celor din cameră. Era ciudat pentru acesta să spună în acel moment, având în vedere că nu exista actualmente un moment.
 Patru din cei șapte bărbați prezenți la locul de față urmaseră să cerceteze în amănunțit casa. Aceștia erau nevoiți să pornească de la o pistă, iar în cazul ăsta, Robert era cu siguranță o pistă. Investigatorul, împreună cu doi polițiști aflați sub grija sa își făcură drum până la băiat, urmând probabil să repete un discurs clișei ce îl insinuau pe acesta ca fiind vinovat. Era obișnuit cu astfel de vorbe din partea polițiștilor. Nu puteau fii originali, în niciun caz. Deîndată ce se prezentaseră în fața acestuia, inspectorul pornise să vorbească. Însă nu era în niciun caz o voce obișnuită, purtată în convorbiri normale. Era ceva inuman în ea, fără scrupule. Contrariu, anchetatorul era un familist desăvârșit cu puțin timp liber din cauza sarcinii acestuia. Era obosit până la refuz, însă asta era datoria lui. Și începu să vorbească:
 -Presupun că ați vrea să știți de ce ne aflăm aici, spusese polițistul dintr-o poveste bine-învățată.
 -Cum să nu? încuviință Robert.
 -Uite cum stă treaba, de curând am făcut o sesizare că o sută de ore de interogări au dispărut din posesia poliției, și din întâmplare îl prezentau chiar cu tatăl tău, spusese șeful cu o insinuare în cuvinte.
 -Nu știu nimic despre asta, replică mai apoi Robert.
 -Mai vedem noi, spuse acesta. Știi, nu este o faptă simplă. Cel ce este găsit responsabil ar fii considerat complice, chiar participant al grupării. Ca fapt divers, sscultai ceva de curând?
 -Desigur, în dvd. Dacă vreți, puteți să vă uitați. E doar audio, am problema aia. Puteți să o deschideți chiar dumneavoastră.
 Investigatorului îi părea puțin suspect modul acestuia de a vorbi, punea accent pe anumite cuvinte, ceea ce îi dădea de gândit. Nu voia să eșueze mai ales acum, prin urmare probabil că o să apeleze la unul dintre subordonații săi. După puțin timp, stolul păruse să își termine călătoria, semnalul de "Liber!" având un înțeles clar că aceștia verificaseră împrejurimile, în amănunțit. Ce era puțin hilar e că aceștia o spuseră aprope simultan, de parcă ar fi jucat un joc. Apoi investigatorul își reveni din transă.
 -Ofițer Stalhm, deschide cu atenție dvd playerul, replicase anchetatorul.
 Îmediat după această comandă, Robert fu pus pe gânduri. Câteva întrebări sceptice își făcusă apariția în capul acestuia, curios dacă planul acestuia avea să reușească. Putea oare să explice o detonare instantanee? Se gândea că dacă Dereck decise să îl ajute, trebuia să o facă până la capăt. În cazul ăsta, trebuia să se gândească la ceva.
 Acea comandă îl puse pe ofițer în mișcare. Acesta se aplecase către dvd, îl atinse cu grijă și îl curățase de praf. Stalhm era alergic la praf, dacă îl inhala trebuia neapărat să tușească. În cazul ăsta, se nimeri să-l inhaleze. Ceea ce se întâmplase pe urmă nu era de mirare. Chiar tușise.
 Apăsase pe clapă, trăgând-o lent în afară. A tras-o lent, probabil, pentru că tușise și avea o mână la gură care îl împiedica să se concentreze complet pe ceea ce făcea. Se putea spune că avu noroc. Mai apoi o apucase și o scoase în afară, fiind vizibil discul din interior. Inspectorul își apropiase arma de brâu. Voia să îl pună în buzunar, însă alesese să nu o facă. Deși în ochii lui Robert nu părea un tip periculos, slujba îi cerea să fie atent în cele mai banale momente. Își lăsase pistolul în afară, cu degetul pe trăgaci. Orice reacție bruscă îl putea face să acționeze.
 -Ce cd interesant avem noi aici. Cu ce e? râse în momentul acela polițistul de "bietul" Robert.
 Stalhm cu siguranță nu era cea mai amabilă persoană. Deseori ignora pur și simplu bunele maniere și își petrecea timpul judecând pe alții. Nu dădea doi bani pe părerea celuilalt. Era genul de om enervant și mulți oameni erau în conflicte cu el. După ce scoase de pe gură acele vorbe neînsemnante se sinchisise să tragă cu precizie discul de clapă. Din moment ce era greu de scos, ceea ce i se păru ciudat, își apropiase capul de dvd și trase brusc cd-ul în afară. În momentul ăla, parcă timpul se încetini. Nu apucase să își miște din nou mușchii, că tabla de presiune sărise și cele două aparate explodaseră. Înăuntru, fu o explozie atât de intensă încât făcuse cenușă discul și mâinile acestuia fură turtite. Mai multe piulițe contactaseră capul ofițerului, acesta murind instant. De asemenea, investigatorul fu imprudent. Cum își ținea degetul pe trăgaci, din instinct își ridicase mâinile și își strânse pumnul, impușcându-se aleatoriu. Ironia fu că, deși aleatoriu, își nimerise numai organele vitale.
 Ceilalți polițiști se puseră la pământ din presimțire și după ce se calmaseră apele se grăbiseră către camera de zi, vrând să se informeze despre ceea ce se întâmplase.
 -Este atât de ciudat să te simți în post de victimă, spuse investigatorul. Unul dintre polițiști strigase "Rămâi cu noi, Conall, o să fii bine. Promit!" însă acesta continuase — Vreau să-i spuneți fetiței mele și soției mele că le-am iubit. Mereu, acestea fură ultimele lui cuvinte. Murise cu ochii deschiși. Avură un moment de reculegere, iar ochii acestora erau vizibili cum lăcrimau. Jacob atunci urlase:
 -Vezi asta? O să plătești pentru asta!! Ascultă-mă, o să plătești pentru asta!! iar apoi anunțase întăririle.
 Robert era zdrobit sub presiune, abia se mai abținea. Deși niciodată nu era calm, mai ales când un tip îl amenința cu moartea, acesta era un plan important ce trebuia să îl ducă până la capăt, indiferent de pierderile materiale. Ăsta era singurul lucru în capul său acum. Îi părea rău pentru cei ce aveau să-și dea duhul pentru ca acesta să își realizeze planul. Se ruga pentru ei să ajungă într-un loc bun. Chiar și așa, doarea să corecteze adevărații criminali. Voia să se răzbune. Din adâncul inimii.
 Ambulanțele sosiră în curând. Imediat după aceea, ofițerul Stalhm și inspectorul Collan au fost declarați morți în jurul orei nouă, iar corpurile acestora fură transportate către necropsie.
 Robert avea să fie chestionat. Aflase abia după ce ajunse în încăperea unde trebuia să fie interogat că cel ce acum se ocupa de anchetă și de băiat era chiar Jacob! Super, cel care mă amenințase cu moartea se ocupă de mine acum, își spuse Robert. Aceștia doi se așezaseră, iar Jacob începuse să-și facă datoria.
 -Vreau să îmi explici cuvânt cu cuvânt. Ce ai făcut azi între orele 5:00 și 9:00 dimineața? Știm foarte bine că ai ceva de a face —...
 -M-am trezit la ora șapte dimineața. Am făcut un duș, m-am îmbrăcat și am făcut o plimbare până la ora 9:00. Apoi am ascultat cronicile lui Barzak și Sudan timp de patruzeci și cinci de minute...
 -Ai fost la "o plimbare" simplă două ore? Ascultă amice, nu vreau să procedez cu forța, mai ales pentru faptul că ești orb, însă a fost o a dracului explozie când am încercat să-ți scoatem din acel dvd cd-ul, și mi-au murit 2 colegi. Nu ai cum să mă convingi în niciun sens că ești nevinovat până nu-mi explici explozia.
 În cazul acesta, polițistul punctase foarte bine. În momentul de față, Robert nu avea vreo explicația în niciun sens a ceea ce se petrecuse. Robert ura să gândească prea dinainte, însă se aștepta ca până acum Dereck să își facă rolul. După toate acestea, el puse mâna pe inimă că o să se împlice până la sfârșit, la greu și la bine. Cam așa mergeau lucrurile între ei doi, se ajutau unul pe altul. Asta credea băiatul și îi plăcea să o facă. În schimb, în mod opus, dacă l-ar fii lăsat în primejdie, avea multe lucruri de explicat. S-ar fii întâmplat să fie ca o furtună mândră ce își vâna țintele. Unui astfel de eveniment îi plăce să își lase victimele confuze și făă apărare, gândii atunci Robert. Cel puțin avea un alibii. Un alibii atât de puternic încât ar fii lăsat fără aer poliția, la propriu.
 -Ai de gând să taci?! se răsti polițistul. Mai apoi dăduse tare cu pumnul în masă. Fu o mișcare nesăbuită din partea acestuia. Era într-o situație în care nervii acestuia erau la pământ. Asculta-mă iarăși, tu..., își continuase acesta ideea.
 -Am un alibi asupra plimbării. Verificați-l. Numele lui este "Archie Mannygn".
Bărbatul, care era vechi în domeniul acesta, își ridicase privirea asupra lui Robert. Privirea acestuia era atât de profundă încât putea străpunge cele mai îngâmfate armuri și atât de răzuitoare încât putea cârlionța brutalitatea unui diamant necioplit. După câteva secunde de tăcere, sunetul îmbătat fu deșteptat de către semnalul stației ofițerului. Cea ce urma să răspundă era o suavă personalitate care părea să îl țină în frâu pe Jacob într-atât încât să-l facă să dea uitare totului. Familiei, slujbei, cea care era rostită drept Amelie avea o plăcere vinovată. Îi plăcea nespus de mult să se joace cu mințile celor de sex opus, iar Jacob, din păcate pentru el, asta era. În timp ce aceștia doi își creaseră un dialog scurt, Robert se gândea. Era poate mai mult decât ușor de observat glasul fals al Ameliei, însă mai mult decât atât, ceea ce îl îngrijora este că astăzi avea să se termine jocul pentru multe vieți. E o zi blestemată, își spuse băiatul.
 Prima dată, echipa ce tocmai a fost trimisă la locuința bărbatului de douăzeci și cinci de ani pe numele Archie M. O astfel de echipă nu părea să își ia în serios datoria. În mașina poliției ce se îndrepta spre casa unui astfel de individ erau trei persoane, o femeie și doi bărbați. Una avansase, probabil, din cauza serviciilor oferite celor mai înalți ai secției de poliție. Iar ceilalți, ei bine, erau pentru aceasta alte ținte care acum erau colegii ei. Tot ce aveau de făcut era să aducă un individ dubios la secție, pentru a-i întării vorbele suspectului în cazul Cele mai Mari Crime ale Secolului, abreviat deseori CMCS de către aceștia. Ce era drept, nici măcar nu își luaseră pistoalele cu ei.
 În cele de urmă, după nu mai mult de zece minute, Amelie și cu colegii ei își făcură apariția în fața casei acestuia. Poate că nu era una dintre cele mai mari sau frumoase locuințe care le văzuse, însă, într-adevăr, era o locuință pe care aceștia trei nu și-ar fii putut cumpăra-o nici dacă și-ar fii adunat câte puțin din salarii timp de un an. Bătuseră în ușă, însă nici urmă de om. În cele din urmă se gândiseră să doboare ușa. O loviseră de câteva ori puternic cu piciorul, reușind în cele din urmă să își facă o cale accesibilă spre casă. Spre deosebire de cum arăta în exterior, în interior era foarte diferită. Era întunecată și mirosea urât, de parcă în casă circula un gaz otrăvitor.
 -Cum poate trăi omul ăsta aici? replică oripilată Amelie. Apoi își puse degetele la nas și intrase în casă, ceilalți urmând-o. Erau într-un fel pierduți. După puțin după ce intraseră în casă, singura sursă de lumină din casă reprezentată de ușa distrusă, fu acoperită. Cu ce, nimeni nu știa.
...
 Trecuseră minute bune până să se audă vești. Jacob avea mâinile puse la frunte în semn de îngrijorare. Totul se mișca în reluare pentru acesta. Doar în urmă cu o săptămână fu diagnosticat cu o tumoră. Avea să își ia concediu definitiv și timpul liber să și-l petreacă, cu băiatul său și cu soția sa. Sperase de mulți ani ca acest vis să devină adevărat, de când a intrat în poliție. Și aștepta clipa oportună. Avuse multe probleme familiale în ultimul timp, cu drag aștepta o pauză.
 Telefonul lui Jacob sunase atunci. Acestuia i se părea o ușă către terminarea rolului acesta. Tot ce se poate, își zicea Jacob. Deși acestuia nu i-a venit în cap, era interesant că de data asta Amelie alesese telefonul în locul stației. Era oare Amelie? sau voia să flirteze?
 -Păi, după spusele lui Archie, pot să spun că i-ai putea da drumul lui Robert de pe acum. Are argumente foarte puternice în favoarea lui și îl va susține până-n pânzele albe. Ți-l trimit în secție, în 5 minute ajunge. Momentan însă eu am fost contactată de către un șef, trebuie să rezolv o treabă. Mai exact, un alt caz. Mai vorbim, iubire, spuse aceasta cu o voce mai incitată decât deobicei, seducătoare.
 Jacob fu aruncat într-o transă demonică care îl limitase numai la formula de încheiere a acesteia. Cât de drăguță i se părea, să i se adreseze acestuia "iubire". Era vrăjit de felul ei de a vorbi. Apoi auzise cum cineva tocmai pășise în tocul ușii, făcându-și acces în cameră. În acea cameră intrase mărețul Archie. Mărețul Archie care a obținut încrederea poliției britanice pentru fapte ce nu se cuveneau. Mărețul Archie care s-a îmbogățit sub nasul gardei financiare. Bărbatul studia la o facultate bine sprijinită financiar. Trăsăturile feței acestuia erau blânde, parcă trasate. Ceea ce îl diferenția era că deținea niște cearcăne adânci. Niște cearcăne adânci care îi reprezentau oboseala psihică ce o parcurgea zilnic. Lui Robert i se spuse să iasă din cameră. Cei doi urmau, din perspectiva lui Jacob, să poarte o discuție foarte alungită. De altfel, deși nimeni nu observase de când studentul ajunse acolo, era că în mâna dreaptă purta un obiect ciudat. Pe care cu siguranță nu îl luase degeaba. Aceștia își intersectaseră drumul și se loviseră, moment în care Archie profită. Îi dădu lui Robert o foiță pe care acesta o băgase iute în buzunar. Își ceruse scuze conștiincios. Băiatul (care, cu toate astea, era bărbat) încuviință.
 -Chiar și dacă alibiul se va pronunța corect, va trebui să-mi explici de ce aparaturile au explodat, își adresase cuvintele ofițerul.
 Pe sub mâneca lui Archie se vedea o seringă. Însă această seringă nu părea să conțină orice substanță, ci una otrăvitoare, fatală. În acel moment, Jacob nu observase seringa. Archie era expert în arta furatului, și invers, se pricepea să îi facă pe oameni să ignore amănunte. Acțiunile acestuia nu puteau fi prevăzute niciodată.
 Motivul pentru care Archie îi dăduse o foiță băiatului e pentru că Archie era prieten cu Dereck, se înțelegeau mână în mână mai ales în afaceri. Și pentru un așa plan, avea să primească mulți bani. Robert se îndreptase calm către ieșire încercând să nu se lovească de obiecte. În jurul său, mai era un polițist. Un polițist care se îndrepta spre o anume cameră, vrând să dea un anunț. Nu părea un polițist ager, căci nu îl oprise pe Robert când acesta se mișca neobișnuit spre ieșire, chiar dacă reușea să acopere asta cu calmitatea sa. Probabil era prima sa zi.
 Tot același individ, inevitabil ajunse într-o sală unde deobicei persoanele erau interogate. Nu era o coicidență că cei doi se întâlniseră. Fiind prima lui zi, acel polițist nu își găsea cuvinte pentru ceea ce se afla în fața ochilor săi. Era prietenul său, Jacob. Stătea resemnat, cu capul întins pe masă. Era înjunghiat și inima acestuia nu mai bătea. Își dăduse ochii peste cap. Fiind șocat, ignorase o secundă turația unei mașini scumpe. Devenise zgomotoasă și când se auzise și accelerația, noul polițist se îndreptase către geam. O mașină scumpă și neagră tocmai pleca din raza secției. Nu i se putea vedea numărul. Nu avea așa ceva.
 -Mă scuzați... A nevoie urgentă de ajutor în camera unde Jacob trebuia să interogheze o persoană. Cred că... tocmai am lăsat doi criminali în viață. Unul dintre ei l-am lăsat să scape, iar celălalt povestește despre cum a lăsat un criminal în viață.
 -Poftim? ce vreți să spuneți?
 Stația fu atunci închisă brusc.
Sus In jos
Constantin
Kaigai
Kaigai
Constantin

Ryo : 0
Likes : 3

Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeMier Dec 04 2013, 19:15

Pe 14 decembrie revin. xD
Sus In jos
Vizitator
Vizitator



Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitimeJoi Ian 23 2014, 13:17

Subiect închis din cauza inactivităţii. Va fi redeschis doar la cererea autorului.
Sus In jos
Continut sponsorizat




Semne de Întrebare Empty
MesajSubiect: Re: Semne de Întrebare   Semne de Întrebare Icon_minitime

Sus In jos
 
Semne de Întrebare
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Naruto Fan-Club Romania  :: Fan Zone :: Fan Fiction :: Fic-uri Blocate-
Mergi direct la: