Gânduri întunecate (Scurt)

Lumea în care trăim în ziua de astăzi nu te acceptă decât pentru cine ești, nu pentru cum ești. Foarte mulți oameni suferă din cauza aceasta... chiar și eu, un adoleșcent care locuiește singur pentru că părinții lui divorțați sunt în diferite colțuri ale lumii. În fiecare săptămână le trimit scrisori cum că sunt bine, că am foarte mulți prieteni, doar ca să îmi trimită bani ca să am cu ce să mă întrețin. Dar realitatea este total contrariul... societatea din ziua de astăzi nu acceptă oameni ca mine. Nu am prieteni. Nu mai am familie. Lumea mă consideră o persoană hidoasă atât trupește, cât și mental. Sunt ateu, ascult rock și sunt asexual. Dar nu are vreo legătură cu integrarea mea în societate. Sunt sigur că în adâncul sufletului meu sunt o persoană bună. Chiar și așa, nimeni nu mă acceptă. Ies din ce în ce mai rar afară pentru că oricine mă vede se uită la mine cu niște ochi reci și învinovători. În momentul de față sunt acasă. Singur. În întuneric. Nici măcar entitățile nu vor să-mi facă vizite... eu le-aș primi cu brațele deschise, față de persoanele care e sperie de ele. Uit că sunt ateu. Fiecare clipă petrecută în negura singurătății mă face să înebunesc. Merg în baie ca să fac un dus. Îmi arunc hainele haotic, unde apuc și mă așez în vană. Dau drumul la apă. Nici măcar un duș rece nu-mi poate alina suferința, ci o amplifică. Mă uit spre chiuvetă. O lamă ruginită zăcev acolo de câteva zile. Cu mintea bolnavă din cauza prejudecăților primite în fața de la propii semeni, nu mai gândesc limpede și iau acel obiect mic dar periculos. Dușul încă era pronit. Lama aceea, lafel de rece ca şi lacrimile care îmi curg pe obraz în acest moment... încep să-mi tai mâinile, picioarele, apoi tot restul corpului. Mă tăiam precum un copil de șapte ani foloea haotic un creion pentru a desena într-o carte de colorat. Din conturul format pe piele ieșea un lichid roșiatic, cu miros metalic. Fiecare tăietură în plus mă scăpa de mai multă suferință. Sângele ce curgea se contopea cu apa și mergea în cele din urmă în canalizare. Nu mă puteam opri. Era un sentiment plăcut la care nu vroiam să renunț. Chiar și așa, mă opresc lafel de brusc precum am și început. Eram fericit. Nu mai puteam simți suferința. Nimeni nu mă mai putea judeca. Trecusem în neființă. În sfârșit, nu mai puteam fii judecat.

Cred ca este printre lucrarile mele favorite scrise de tine, daca nu preferata mea. Am mai multe motive emotionale decat argumente obiective, deci nu pot scrie un comentariu pe care te poti baza, din punct de vedere obiectiv. Vreau doar sa stii ca iti apreciez mult creatiile. Gandurile si emotiile exprimate sunt esenta, iar tu ai o esenta buna in compozitie. Daca lucrezi si la modul de le exprima, va fi si mai bine.
P.S. You're awesome.