Sasusaku : Răzbunare [+16]

"Te vei întoarce vreodată? Voi mai plânge în continuare după tine? Va mai fi nevoie să te aştept? Îmi pot începe viaţa fără tine? Am să te...iubesc în continuare?" Acestea sunt întrebări pe care mi le puneam zilnic. Îmi era atât de dor de momentele în care te certai cu Naruto, sau îţi considerai atitudinea normală ca fiind una misterioasă şi...dură. Îmi era dor chiar şi de momentele în care mă ignorai, jur. De ce ai căzut pradă întunericului? Ce te-a făcut să renunţi la perseverenţa aceea uimitoare cu care l-ai ucis pe fratele tău? El nu ţi-a spus tot adevărul, şi poate crezi că nu sunt în măsură s-o fac, dar am să-ţi spun eu tot ceea ce s-a întâmplat în realitate. În timp ce tu erai atât de ocupat în uneltirea planurilor macabre de a distruge satul pentru totdeauna, eu mă străduiam să-ţi apăr onoarea Clanului Uchiha. Dar nu m-a lăsat, înţelegi ce-ţi spun? Nu m-a lăsat!! Nici inima, nici...Itachi. De ce a trebuit să fie totul atât de complicat? Viaţa de după Război a fost un cerc vicios fără nici un colţ în care să mă ascund şi să mă feresc de cruntele lovituri. Credeam că sunt puternică, credeam că sunt în stare să-mi înfrând temerile, că voi trece mai departe, că-mi voi reface viaţa, dar nu am fost în stare. Adevărul este că...

Totul a început după război. Sasuke Uchiha nu s-a întors acasă, cu toate că ochii lui puteau promite orice ar fi vrut mintea mea să audă şi să vadă. Gura lui era pecetluită, însă. La fel şi chipul impasibil. Pentru Numele lui Dumnezeu, eu am fost SINGURA care nu a trecut peste...ce-a fost în capul meu..?

Mă îndreptam spre casă alături de Hinata. După moartea lui Neji, săraca fată părea de neconsolat. Naruto îşi făcuse de lucru undeva pe la Ichiraku's , cred. Restul fetelor se retraseră toate după lungi cuvinte de rămas bun, la fel şi băieţii.

- Nu ai vrea să facem o plimbare prin parc? am propus eu. Nu s-a întunecat încă. Ai nevoie de ceva...aer proaspăt de înserat. Şi eu la fel, presupun.

- Da, hai să luăm o gură de aer.

Aerul proaspăt chiar făcea bine. Ne-am plimbat prin tot parcul, am admirat priveliştile din fiecare unghi, asta până am dat peste...

- N-Naruto-kun! chicoti Hinata emoţionată. Eroul stătea sub un pom cu flori albe. Era o privelişte atât de sexy, de savuroasă..- Asta dacă erai Hinata. Eu, pe de altă parte, îmi vedeam colegul sub un copac. "Wow!"

- Ce faci aici, Naruto? am întrebat eu nonşalantă. Parcă ziceai că te duci acasă.

- Şi tu la fel, mi-o întoarse Naruto.

- M-am răzgândit pe drum.

- Aţi vrea să luăm cina?

- Unde, la Ichiraku's? 

Mă simţeam ironică, nonşalantă şi totodată sarcastică. Poate era de vină oboseala. 

- D-Desigur, zise Hinata. Oricum nu prea arătăm suficient de r-respactabili cât să ieşim la un r-restaurant.

- Bine, bine... mârâi eu. Dar, Naruto, te implor, de data asta nu îmi mai comanda porţii extra. Am ce mânca acasă.

- S-a făcut! răspunse  acesta oarecum entuziasmat.

"Ce-i asta, frate?" Acum jumătate de oră Hinata părea să explodeze într-un ocean de lacrimi iar acum râdea cu toată gura! Efectul Uzumaki... Eram oare singura persoană normală de la masa aceea? Mai mult ca sigur când ne vom despărţi de Naruto şi vom ajunge acasă iar va începe să plângă. Orice băiat ar fi observat că este plăcut de Hinata. Dar...oare Naruto era chiar atât de orb?! Chiar nu putea vedea că Hinata îl considera mai mult decât prieten? Dacă lucrurile nu vor evolua le voi face eu să evolueze.

Şi exact aşa s-a întâmplat! Am ajuns acasă şi a început să plângă. Dumnezeule...

-Hinata, gata. Du-te şi culcă-te! Ugh, deja nu ştiu ce să îţi mai fac. Cu fiecare cuvânt pe care i-l spuneam, plângea mai tare. Am revenit cu o notă de putere: Ok, dorm cu tine. Poate dacă e cineva lângă tine te mai potoleşti.

- O-ok... fu tot ce putu să şoptească Hinata printre hohotele de plâns.

Dimineaţa următoare, am aflat că toţi studenţii ce au luat parte la război cu o contribuţie suficient de mare vor fi promovaţi la rangul de Jounin sau Spion ANBU, la alegere. 

**

Sute de cadavre... Sute de familii îndurerate. De ce n-am putut fi noi în locul lor? Greşelile noastre le-au plătit ei. Noi ce pedeapsă vom primi? Când o vom primi? Nu mai sunt locuri libere în cimitire. Atâtea flori s-au veştejit la ruperea din Rai. Unde e credinţa? Unde e speranţa? Atâtea lacrimi şi atâtea chinuri, tot pentru noi. Tot pentru bunăstarea noastră. Dar cum rămâne cu ei?

- Sakura, NU!!!

...